Interferente.ro Cultura Diversitate Acropola Atenei si arta clasica greaca

Marţi, 25 Noiembrie 2014 01:40

Acropola Atenei si arta clasica greaca

Din punct de vedere estetico-teoretic, termenul “clasic” desemneaza orice creatie artistica, ajunsa in faza de consacrare definitiva si care prezinta caracter de exemplaritate. In istoria artei, “clasic” se refera la Antichitate, mai precis la arta din Atena si Roma, ajunsa in perioada maturitatii, precum si la toate orientarile artistice care descind sau se inspira de aici.

Acropola Atenei si arta clasica greaca

Arta clasica elena acopera, in timp, secolul al V-lea i. Hr. si prima jumatate a secolului al IV-lea i.Hr., fiind produsul civilizatiei si culturii grecilor, care apar si evolueaza intr-un spatiu geografic ce cuprindea Grecia continentala, coasta apuseana a Asiei Mici, insulele Marii Egee, coloniile din sudul Italiei si Siciliei.

Desi societatea ateniana se autodenumea “democratica”, ea se baza pe sclavie: mai mult de jumatate din populatia Atenei era formata din sclavi (prizonieri de razboi), dar ei nu erau considerati fiinte umane, fiind prin urmare total lipsiti de drepturi si libertati. Pe langa acestia, Atena cuprindea patru clase sociale, din care doar trei puteau obtine posturi in politica: pentacosiomedimnii (proprietarii de mosii), mestesugarii si cavalerii (soldatii); hamalii constituiau populatia cea mai saraca.

Orasul de sus

Acropola Atenei isi incepe istoria odata cu anul 2.000 i.Hr., cand s-a intemeiat aici prima asezare sub protectia zeitei Atena. In greceste, “acropole” inseamna “orasul de sus”, unde se aflau exclusiv sediile conducatorilor si templele zeilor.

La origine, era o simpla creasta muntoasa, mai ingusta decat astazi, dar al carei teren a fost nivelat de-a lungul timpului, ajungandu-se la forma actuala, in secolul lui Pericle. Zeita Acropolei era Atena, dar, alaturi de ea, in santuar existau constructii dedicate si altor zeitati sau eroi civilizatori, precum si nenumarate monumente votive. In momentul in care a hotarat reconstructia Acropolei stravechi, distrusa de razboaiele cu persii, Pericle s-a gandit, in primul rand, la numarul imens de mijloace umane si financiare ce vor fi implicate timp de mai multe decenii pe santierul gigantic al Acropolei. Al doilea scop tintit prin demararea santierului de pe Acropole a fost sa dea orasului sau o splendoare fara pereche printre cetatile grecesti, iar siesi sa isi asigure in istorie imaginea conducatorului luminat pe care o cunoastem prea bine astazi.

Cum era si firesc, Partenonul, templul zeitei Atena, este prima si cea mai impunatoare constructie ridicata pe Acropole. In anul 447 i.Hr., a fost demarat lucrul la acest templu ce trebuia sa devina o emblema politica, religioasa si culturala a Greciei. Ictinos, cel mai vestit inginer al Atenei, a fost ales arhitect al Partenonului, iar Fidias, deja renumit, a realizat sculptura si pictura. Cum artistul vizual se bucura in societatea ateniana de o prestanta mult mai mare decat arhitectul, Ictinos a fost obligat sa modeleze arhitectura in functie de programul sculptural, conceput in stilurile ionic si doric.

Casa Fecioarei

Partenonul (in traducere “Casa Fecioarei”) a fost ridicat in punctul cel mai inalt al Acropolei, conform unui plan de o maretie exceptionala. In esenta, Ictinos relua organizarea spatiala traditionala a templului, proiectand o constructie conservatoare, formata dintr-un portic, un pronaos si un naos. Acest tip de plan a fost preluat si de catre romani, iar mai tarziu a fost adoptat de biserica crestina, care il foloseste si astazi. Elementul ce conferea unicitate proiectului lui Ictinos consta in amploarea monumentului propriu-zis si in dezvoltarea unor elemente decorative: el prevedea opt coloane la fatada porticului, in loc de sase, cate erau in mod obisnuit, un pronaos largit si un naos impartit in trei nave, prin doua colonade. In plus, fata de tipicul templului traditional, Ictinos a adaugat in spatele pronaosului o incapere patrata, fara raport direct cu templul, camera destinata pastrarii tezaurului cetatii.

Pentru a mari spatiul destinat decoratiunilor sculpturale, arhitectul a prevazut inconjurarea celor doua fatade laterale prin colonade exterioare, incununate de o friza dorica, ce imbratiseaza tot templul si o alta ionica, paralela, lipita de peretii naosului. De asemenea, doua frontoane ample, cu mult mai mari decat cele obisnuite, constituiau capodoperele finale ale sculpturii decorative.

Statuile pictate

Fidias a conceput in intregime decoratia sculpturala si cromatica templului, insa putine piese au fost lucrate chiar de mana lui. I-ar fi trebuit zeci de ani sa realizeze cele peste 300 de statui cate decorau templul! A fost, deci, secondat de o numeroasa echipa de sculptori care realizau in marmura statuile schitate de Fidias pe pergament. Multa vreme, istoricii au crezut ca statuile si templele anticilor erau albe, sculptura fara pic de culoare. Abia prin 1960 s-a descoperit faptul ca grecii isi pictau detaliat toate statuile. Si pe Acropole, langa Partenon, exista un atelier unde statuile erau pictate. Cum Partenonul este din marmura, Fidias s-a gandit la o cromatica care sa contrasteze puternic cu albul zidurilor si a prevazut pictarea vesmintelor statuilor in nuante de rosu si albastru. Conta, deci, pe un constrast puternic pentru un efect vizual reusit. Este interesant de adaugat ca fiecare statuie in parte a fost pictata, toate detaliile chipurilor fiind clar marcate. In general, foloseau negru pentru ochi si par, brun pentru nas si conturul urechilor, rosu sau caramiziu pentru gura.

Zeita intelepciunii

Frontoanele prezinta sculpturi in relief de cea mai inalta valoare, in care sunt redate episoade din mitologie: pe cel estic este figurata nasterea Atenei, iar pe cel vestic disputa intre zeita Atena si Poseidon. Foarte interesante sunt diferentele ierarhice: zeii sunt reprezentati mai mari decat muritorii, animalele mai mici decat oamenii, sclavii la fel sau mai mici decat animalele.

In interiorul templului se afla statuia zeitei. Lucrata de insusi Fidias, sculptura o reprezenta pe Atena in postura de zeita razboinica triumfatoare. De proportii gigantice (in jur de trei metri), toata din aur, fildes si pietre pretioase, statuia a fost distrusa in secolul I d.Hr. Nu o cunoastem decat dupa copiile in marmura realizate de artisti si din descrierile istoricilor. Partenonul a fost terminat in anul 432 i.Hr. deci in numai 15 ani. Pentru comparatie, in Evul Mediu catedralele se ridicau in cateva secole. Imediat dupa inaugurarea lui, au debutat lucrarile la alte doua cladiri. Prima, Propilee (in greceste “poarta” Acropolei), avea rolul sa marcheze pragul de trecere din lumea profana a orasului in sacralitatea sanctuarului. Arhitectul Propileelor, Mnesicles, mai putin cunoscut decat Ictinos, a conceput cladirea intr-un stil sever, fara decoratii. A doua cladire la care se lucra in paralel a fost templul de mici dimensiuni al Atenei Nike. Nu este cunoscut numele arhitectului si nici al sculptorului deocrator care a realizat pentru interior, in marmura, o “Victoria apteros”, adica o statuie a zeitei Victoria, dar fara aripi.

Ultimul mare templu ridicat pe Acropole este Erehteionul. Proiectata tot de Mnesicles, constructia a inceput in anul 421 i.Hr. Lacasul este inchinat mai multor zeitati, printre care Erehteus, un erou civilizator a carui istorie este strans legata de cea a orasului. Sculpturile templului, realizate de un artist al carui nume ramane o enigma, reprezinta istoria orasului in timpul asediilor persane si victoria grecilor.

In secolul urmator, putine lucrari au mai avut loc pe Acropole, caci Atena intra, incet-incet, in declin. Aspectul ei impunator si deja celebru a ramas neschimbat pana aproape de sfarsitul erei pagane, cand cucerirea romana s-a facut simtita si aici. Mai apoi, decaderea Imperiului Roman si impunerea definitiva a crestinismului au schimbat radical infatisarea sa si a monumentelor sale, care au intrat, ca intreaga Europa, in intunecatul Ev Mediu. Ina Cazan

Addthis