Interferente.ro Parinti si copii Educatie Apa si foc de Barbu Stefanescu Delavrancea

Sâmbătă, 06 Aprilie 2013 20:48

Apă şi foc de Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

De la ştreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele şi grădinele şoselei nepietruite.

Grânarii se întorc de la sate, de la mori şi porturi. Unii încărcaţi cu vârf pin’ la cercul coviltirului, alţii cu căruţele goale şi cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintaşilor; caii voinici şi aprinşi joacă în hamuri şi ninchează, mirosindu-şi din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni şi năduşiţi, cu zăbunele şi cu cămăşile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotaşii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruţa le e greu încărcată şi roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine, Dine, Constantine, or Ghiţă, Ghiţă, Cătănuţă, bătând cu călcâile goale în pântecele cailor.

 

Înaintea lor ies, în cârduri, copii dolofani, dăsculţi şi cu pletele cârlionţate pe grumaji şi se uită cu jind cum mai-marii lor mână câte şi şase cai, fetiţe săltate cari furişează câte o ochire pe cine mai ştie ce flăcău voinic, muieri cu furca în brâu, ş-apoi, în urma lor, toţi cânii mahalalii, lătrând şi chefnind a bucurie.

Şi vorba se dăschide, de la biserică până la ştreajă, între cei din căruţă şi din şei şi cei de pe jos.

Femeile întreabă pe alţii de ai lor, pe ai lor de cât chila şi cum au dat-o.

Copiii vor pepeni verzi şi galbeni, şi mai ales să-i ducă în braţe, măcar de i-ar doborâ boşarii la pământ. Ba tărtăcuţe, ba tivgi, ba porumb verde, ba să-i suie şi în căruţă. Pe cei mai mici femeile i-aruncă în braţele celor de pe cai, iară aceştia, ca pe nişte dovleci i-azvârlă în culmea grâului; şi copilaşii se scoală cu nasul, cu gura şi cu părul plin de boabe, şi scuipă, şi se şterg cu dosul mânelor pe la nas, şi râd, şi ţipă, şi nimeni pe pământ nu e mai fericit decât ei.

Dar printre lumea veselă se strecoară Maria Sandului.

E naltă şi slabă, înbrobodită c-o maramă; caută neclintit în lungul căruţelor ce se perd în norul de praf. De poalele rochiii e agăţat, cu amândouă mânele, un copil ca de şapte ani.

Maria calcă lung şi repede.

Copilul plânge:

- Mamă, stăi mai încet; mamă, mă dor tălpile...

Câteva femei se uită după ea, dau din cap şi-şi şoptesc încetinel şi sfios:

- Nu e d-a bună Sandului.

- N-a venit de două săptămâni.

- Nu mă uit eu că e tânăr, căci de, ei trăiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu şi-o fi ieşit din minţi, aşa din senin.

- Nu se află... E om de treabă.

- Mie mi-a spus al meu că când s-a dus la Olteniţă nu l-a mai văzut.

- Şi mie, că s-a dus pe Sabar în jos.

- Eu am aflat că s-ar fi dăspărţit de Mitran ca să treacă Argeşul.

- Argeşul? Argeşul? Ce mânia Domnului! Ce apă lacomă! Cum te înşeală şi te fură; pe câţi n-a răpus; şi ai noştri nu se mai învaţă minte, capete seci ce sunt!

Aşa zise una dintre ele şi-şi făcu cruce mare şi apăsată, iar după ea cu toatele se închinară îngânând:

- Doamne, fereşte, Doamne, şi pe duşmanii noştri!

Maria, nezărind nici pe Sandu, nici căruţa lui nouă şi ferecată, nici prăştiaşii lui, cari sforăiau şi ninchezau, deşi îi îngheaţă inima să mai auză „Nu l-am văzut, cumătră”, „nu i-am dat de urmă cu nici un chip”, deşi abia-şi stăpâneşte plânsul ca să nu-şi sperie copilul, nu mai poate răbda şi întreabă de la un cârd de vreme pe toţi, în şir, şi oftează adânc, neavând veste de zilele Sandului.

Din căruţă în căruţă, din „nu ştiu” în „nu ştiu”, a ajuns la cel din urmă grânar, la tata Motoc Neadormitul.
Copilul îi plânge că-l dor tălpile şi călcâile.

- Tata Motoc, d-al meu nu ştii nimic, întreabă Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Că de mai bine de două săptămâni nu s-a întors p-acasă.

Bătrânul, cu barbă albă până la cingătoare, cu plete lungi răvărsate pe umeri şi cu sprincenele albe şi stufoase, îşi opreşte caii, tuşeşte în sec şi prefăcut şi dă să vorbească.

- Tata Motoace, spune-mi drept ce ştii, n-o mai potrivi, că tot degeaba este; mai bine să ştiu la un fel unde i-o fi osciorul.

Aşa tăie Maria cuvântul îngânat al bătrânului.

- De, Marie, tată, ţine-ţi inima, dar de când s-a hotărât să treacă Argeşul, singur-singurel, cu căruţa cu ovăz, nu i-am mai dat de urmă. A doua zi am aflat că Argeşul a venit mare, topenia pământului, că şi-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile şi şi-a răvărsat apele afară din albie cât îţi bate ochiul. Dar tu fă-ţi gânduri bune, că nimeni nu moare cu zile. Când ai zile, treci prin foc şi prin apă şi n-ai habar, când nu, te pârjoleşte cărbunele din lulea şi te îneci într-o picătură de apă. O să vie el, o să vie, de i-o fi scris să vie...

Astfel îi vorbi tata Motoc şi, încolăcind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintaşi, dădu ghies rotaşilor şi urni din loc căruţa care trosnea de încărcată ce era. Caii, aţâţaţi de şarpele bătrânului, smâciră în ham, se opintiră în picioarele de dindărăt, înfipseră în pământ pe cele dinainte, proptiră capetele în latele lor pepturi şi-o porniră la trap, ca şi cum n-ar fi târât nimic după ei.

Maria, dreaptă şi naltă, ocoli cu privirea întinsele cîmpii din faţa Pantilimonului, tăiate drept pe la mijloc de drumul gălbiniu care se îngusta şi se ascuţea ca un par spre capătul înfipt în zarea cenuşie a dăpărtării. Când îşi întoarse privirea pe urma grânarilor, nu mai zări pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserică; soarele alunecase la vale sub verdele posomorât al grădinilor.

Se întoarse spre casă, luându-şi copilul de mână.

Păşea încet-încet, dând din cap şi negândindu-se la nimic.

Ca niciodată era ostenită, era obosită fără să fi muncit; îi era frică, îi era cald şi înota în praful fierbinte din mijlocul drumului, fără a se abate pe cărăruia de pe marginea viilor. Copilul o întrebă somnoros şi trist:

- Mamă, de ce nu vine tata cum venea al’dată? Toţi copiii au pepeni, tărtăcuţe şi tivguliţe mici, numai eu n-am de unde, parcă n-aş avea pe nimeni...

Maria tresări, închise ochii o clipă; cînd îi deschise erau calzi, roşii şi umezi.

Se gândi; se opri în loc; îşi luă copilul în braţe, se uită lung la el şi oftă, luând iar calea spre casă. În fundul urechilor auzea necontenit cuvintele bătrânului Motoc: „O să vie, o să vie, de i-o fi scris să vie”. Şi când îi trecu prin minte cum vine Argeşul şi-şi rostogoleşte valurile cât dealurile de mari, că uneori e ca zidul, drept şi înalt, urlând ca o fiară, mâncându-şi malurile cu copaci înfipţi acolo de veacuri, şi când se gândi câte suflete a răpus, câte hârci şi câte ciolane de oameni şi de dobitoace a împrăştiat în luncile lui, şi când se mai gândi că Sandu a vroit să-l treacă, şi a doua zi s-a lăţit vestea că Argeşul s-a aruncat afară din albie, Maria începu să plângă pe-nfundate, înecându-şi hohotul, sugrumându-şi oftatul şi strângându-şi copilul la sân, care, neştiutor de grijile şi durerile mumii, aţipise, ostenit de drum şi de căldură.

Când intrară pe ştreajă, soarele apusese; luceafărul clipea ca un ochi de diamant, singur şi viu în toată nemărginirea seninului albastru.

Apropiindu-se de casă, Maria Sandului nu-şi mai putu prididi plânsul; lăcrămile îi picurau câte trei-patru boabe dodată, scuturându-se de pe cerculeţele ei pe picioarele goale ale copilului.

Copilul îşi frecă picioarele şi mormăi furat de somn:

- Ah! cum mă ustură...

Maria ajunse în poartă, o dăschise, ocoli grădina, se întoarse spre grajd şi când şopti: „O fi avut zile?”, un cârlan, legat la ieslea grajdului, nichează; copilul tresări speriat şi începu să plângă.

Ea intă în casă, încuie uşea tinzii, întrebându-se: „O fi avut zile?... O fi avut zile?”

Copilul doarme cu faţa în sus, cu mânele aruncate pe pernă, cu gura căscată, c-un picior peste plapămă, liniştit, fericit în odihna neturburată a somnului. Arar mişcă câte un deget şi dă să dăschiză pleoapele prinse una de alta. capul îi e înconjurat de părul învolt şi bălai.

Maria, în genunchi, înaintea icoanelor, se roagă; ochii i-au încremenit la ele.

Candela arde, cletănându-şi puţintel flacăra mică şi gălbuie.

Maria se scoală; începe a mormăi rugăciunile apucate din părinţi, apoi se pleacă la pământ şi sărută pământul; se ridică în sus; face trei cruci; şi altă mătanie, şi alta, şi nenumărat de multe, până când, doborâtă de dureri de la mijloc, cu mintea aiurită de rugăciuni, cu ochii storşi de plâns, se suie în pat, se înalţă în vârful picioarelor şi sărută icoanele din creştetul până la tălpile sfinţilor, fără să-i scape un locşor, cât de mic, nesărutat.

La urmă scoase de supat un ulcior şi turnă untdelemn de umplu până sus păhărelul candelii.

Candela se mişcă, căci ţinta în care e bătută s-a slăbit.

Maria se dă jos, se dezbracă, închină copilul ca să-l adăpostească cu sfânta cruce, îl sărută pe frunte şi se vâră binişor lângă dânsul.

De trudă şi de griji, puterile i s-au dus, şi adoarme cu lacrimile în ochi, strângându-şi copilul la sân.

Candela arde.

Muma şi copilul, cum stau îmbrăţişaţi, parcă sunt una, o singură fiinţă...

Opaiţele şi lumânările de seu s-au stins în toată mahalaua. Un vânt care adiase până către miezul nopţii dodată s-a pornit în neştire să bată cu mânie. De la apusse ridică nori negri şi mari şi înghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorâţi, dăsfăşurându-şi pânza lor cernită. Întreaga boltă a cerului s-a stins, a pierit în întunericul lor. E un haos negru şi nepătruns. Nu se mai aude nimic, afară de vuietul vântului care se umflă şi îndoaie plopii nalţi parc-ar fi nişte trestii.

D-odată să auzi un ţipăt dăznădăjduit în casa Sandului. Geamurile săriră în bucăţi şi cercevelele trosniră şi căzură la pământ. Un fum galben bufni pe fereastră şi câteva scântei se duseră în sus ca nişte săgeţi lungi, sorbite de mânia vântului. Fumul se înroşi şi năvăli pe fereastră, pe coş şi prin acoperiş. Într-o clipă făşii de flăcări ascuţite izbucni pe fereastra sfărâmată. La lumina lor înfiorătoare Maria se zări galbenă, cu gura căscată, cu ochii roşii şi scânteietori; se repezi în uşi să le spargă, apoi se întoarse repede, înfipse amândouă mânele în vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le depărtă una de alta şi izbuti să-şi arunce copilul care ţipa spăimântat; copilul se sculă de jos şi se perdu în întunericul uliţelor strigând: „Arde, oameni buni, arde măiculiţa mea!”

Când s-a ridicat mahalaua în picioare şi s-a adunat în curtea Sandului, casa întreagă era o flacără care se rupea în făşii de bătăile vântului, mistuind tot... tot trosnind, crăpând şi prefăcându-se în cenuşe în gura focului. Şi când văzură trupul Mariei atârnând pe fereastră, jumătate afară, jumătate în casă, cu ochii săriţi din văgăunele lor, cu gura căscată şi desfăcută în două (o carne vie sfârâind la pălălăile focului), cu toţii plecară ochii în jos, se înfiorară şi încrucişară braţele pe piept.

Nu mai era nimic de scăpat.

Cîţiva se repeziră prin flăcări să-i scape barim trupul, şi când cercară să o tragă de mâni, mânele se dăsfăcură din umeri; femeile şi copiii izbucniră într-un hohot de jale.

O flacără era de la pământ până în negura văzduhului; zidurile trosniră, se dăspicară şi acoperişul casei se pleoşti, căzu şi acoperi pe Maria...

Cerul posomorât s-a înroşit ca un fund de căldare. Câinii, speriaţi, urlă.

Grânarii privesc şi se închină şi se minunează d-aşa blestem neauzit.

- S-o fi răsturnat candela de la icoane, că n-are de un’ să fi luat foc.

- Aşa şi e, că biata Marie, de când nu mai ştia de Sandu, ardea candela şi ziua, şi noaptea.

- El se îecă, ea arse, ce urgie nemiluită!

- Dar bietul copil, o fi cenuşe...

- Nu, se zice că l-ar fi auzit alde Kiruleasa ţipând pe uliţă şi fugind spre gropile de nisip.

- Mititica Maria, şi l-a aruncat pe fereastră, şi ea, ea, vai de trupşorul ei... ce chinuri... ce chinuri nespuse!

A doua zi casa era un morman de cenuşe.

E duminecă; bărbaţii şi femeile se duc spre biserică, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii în pământ şi lăcrimează. După leturghie se întorc în şiruri spre casele lor, trişti şi ofiliţi c-au pierit doi dintre ei, ţărani ca şi ei, d-o vorbă şi d-o lege ca şi ei, suflete de creştini ca şi ei.

Vro câţiva, cu tata Motoc în frunte, se abat în curtea Sandului.

Şi tot vorbind şi uitându-se la grămada de cenuşe şi de tăciuni, dodată le tâcâi inima tuturora... Copilul dormea cu capul p-o grindă şi cu picioarele vârâte în cenuşea cladă încă...

- Vedeţi, zise tata Motoc, dorul de vatră l-a adus în cenuşea caselor; dar când i s-o răci cenuşea pe picioare, plapămile noastre, ale tuturora, s-ăi încălzească picioarele.

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: