Interferente.ro Descopera Diverse Bellu panteon al gandirii romanesti

Vineri, 27 Ianuarie 2017 00:23

Bellu - panteon al gandirii romanesti

Cimitirul Serban-Voda, cunoscut mai ales sub numele popular de Bellu, nu este totusi numai un cimitir, - adica un loc izolat de continutul viu al orasului, cu pamant uscat si poros, propice pentru descompunerea cadavrelor, fara sa vicieze puritatea atmosferei si cea a apelor din vecinatate, in decursul celor sapte ani regulamentari pentru fiecare mort. Bellu este mai cu seama un parc cu parcele si alei, carora primaria le poarta o grija deosebita, cu o colectie ingramadita de monumente de adevarata arta in unele cazuri, al caror stimulant este un sentiment puternic: pietatea. Cucoane batrane isi fac un obicei prin plimbari zilnice, printre bratele albe ale crucilor de marmot si stalpii funerari de bazalt cenusiu. Acestea sunt de altminteri persoanele care ar putea sa spuna mai mult, nume si date conioase in legatura cu ceremonii si funerarii starnitoare de senzatie de alta data. Acum somajul pare ca a patruns si in acest oras cu mici palate, apartamente, subsoluri, chili si chilioare ale mortilor. Fara indoiala, numarul celor car se invoiesc sa moara nu a scazut, dar se resimte concurenta cimitirelor de la alte periferii ale orasului si de cand cu chestia crematoriului.

Mai sunt apoi perechile de indragostiti din mahalaua vecina, care fata de distantele lungi pe care ar trebui sa le parcurga pana la vreun parc din mijlocul orasului, prefer sa-si refugieze dragostea pe bancile odihnitoare, pe care neamurile celor repauzati le-au asezat aproape in dreptul fiecarui cavou. 14 mai 1929 Gica si Lenuta: memoreaza bratul unei cruci data unei logodne lumesti, insemnata cu creion chimic pe marmura.

Cum patrunzi in cimitir, imediat spre dreapta intrarii, pasii te indreapta spre mormantul lui Mihai Eminescu. Locului i se mai zice si la teiul sacru, deoarece la capul mortului strajuieste arboreal atat de mult iubit de poet. I s-a indeplinit dorinta singurului sau “dor”. Poate pentru ca era mai putin costisitoare. Caci Eminescu nu a binemeritat, ca orice simplu nepot de beizadea, magnifice funerarii nationale, desi oficialitatea era bogat reprezentata prin prezenta primului ministru de pe atunci Lascar Ctargiu, presedintele Academiei Romane, Mihail Kogalniceanu si Titu Maiorescu. Poetul a fost ingropat prin subscriptie publica si dus la groapa de veci intr-un car modest, tras numai de doi cai. Este adevarat insa ca aceasta saracie a fost in schimb razbunata de multimea florilor ce acoperea carul modest si negru si de multimea fara sfarsit a bucurestenilor care intovaraseau in acordurile triste ale viorilor ultimul drum al sarmanului Dionis. Acum florile albe de tei il troienesc in fiecare an, iar aducerile aminte sunt totdeauna prezente in fiintele tinere si simple, care in preumblarile lor prin parcul-cimitir nu uita sa poposeasca doua-trei minute langa teiul sacru. Este adevarat ca se gaseau si dintre aeia, carora gandul poetului incrustat in literele bronzului le procura momente de inspiratie neretinuta, pe care obisnuiau sa o lase in randurile mazgalite pe piatra mormantului. Acum insa un “aviz” al directiei cimitirului opreste cu desavarsire acest lucru sub amenintarea unei amenzi.

Nu departe de mormantul poetului, o pagina de bronz povesteste viata unui print de autentica vita. Familie ca si exilata de la noi pe atunci, repauzatul obtinuse gradul de colonel in armata franceza, devenise favorit al imparatului Napoleon al III-lea si luase parte active in faimoasa campanile a acestuia in Mexic. Cu caderea imperiului, peregrinarile fara sfarsit au laut din nou fiinta, pentru ca totul sa se incheie cu un sfarsit dureros la Stambul.

Patrunzi spre frumoasa cupola din central cimitirului si noi privelisti incep sa ti se infatiseze. Sunt locurile destinate pretipendadei, familiilor principiare, de blazon mai mult sau mai putin authentic. Apoi dinastii intregi de oameni politici cu mausolee somptuoase si monumente nenumarate. Repauzati de o data mai recenta: Aristide Demedriad, capitanul Romeo Popescu …

S-a rezervat de asemenea un cartier pentru familiie bogate. Edificari maiestuoase, ingeri de piatra valoroasa, portrete emailate, de fiinte tinere, in moda bunicilor noastre. In marime aproape de doua ori naturala, un sot credincios se jeluieste la capatiul sotiei moarte. Si ca o consolare a celor care au suferit prin pierderea fapturilor scumpe, inscriptii, pretutindeni inscriptii. Unele cu amarul macrimilor neuscate inca lamuresc asupra calitatilor raposatului: “dormi” in pace inima aleasa, minte neasemuita si suflet neinteles, ca o reflectie in marginea eternitatii – “viata este o umbra, un izvor, trecatorule, opreste-te” sau “pana la o apropiata revedere”. Versuri – in paginile de marmura alba, este o adevarata antologie funerara.

La marginea cimitirului, pe buza de pamant ce incepe sa coboare spre “Valea Plangerii”, cel mai sarac dintre toate mormintele, iata si mormantul celuilalt mare poet al nostru: George Cosbuc. Iti trebuie foarte multa atentie ca sa il gasesti, asa umil, printre coloanele din vecinatate si acoperit de buruieni. Ceea ce te face sa-ti amintesti de o vreme rece si plumburie in care caii drapati in negru se poticneau la fiece rascruce de strazi. Poetul taranimii romanesti amurgise in plina ocupatie nemteasca. O singura consolare: dricul il ducea spre locul de odihna al singurului sau fiu, al carui sfarsit fusese atat de dureros. Acum tata si fiu dorm impreuna, imbratisati sub pamantul jilav.

Mai departe incepi sa cobori spre “Valea Plangerii”. Morminte mici si multe, cruci sarace de lemn. Este locul in care se adapostesc cei lipsiti de mijloace atat in viata cat si dupa. Caci se pare ca nici aici terenul nu vrea sa cedeze o singura palma de loc democratiei.

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: