Interferente.ro Parinti si copii Educatie Bursierul de Barbu Stefanescu Delavrancea

Joi, 04 Aprilie 2013 20:51

Bursierul de Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

Din maidanele, vara împodobite cu flori şi iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi şi stufoşi, unde se adunau bătrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca nişte ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, şi basme, şi poveşti, când ai avut ochi, închipuire şi inimă, să te pomeneşti închis în nişte ziduri înalte, să te izbeşti de chipuri străine şi reci, de inimi domoale şi nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să ştie de cântece şi de basme... iacă cea mai mare nefericire din viaţa mea!

 

Dezordinea şi sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă şi murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăşi, şi pedagogii cu ifosul lor de parveniţi, aşezaţi în căpătâiele celor două mese lungi... iacă ce mă înfioară şi astăzi când mă gândesc la acea viaţă de şeapte ani.

Eram de doisprezece ani. Nu cunoşteam pe nimeni din tot dormitorul.

Când lampa dim mijlocul tavanului cu arabescuri albe şi cenuşii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite şi grele ale bursierilor şi mi se păru că sub mine se deschide o prăpastie fără fund... Unde era blânda mână a mamei, ca să-mi vâre plapăma pe sub mine şi să-i simţ cele trei degete atingându-mă pe frunte, la mijloc şi pe umeri, în semn de cruce, iară eu să adorm sub paza ei şi a crucii?... Unde era Lăbuş, cânele meu, cu care hoinăream toată ziulica? Unde, pisica neagră, care mi se tolănea d-a lungul spatelui?... Înţelesei că fericirea şi libertatea mea periseră şi, închizând ochii ca să adorm, simţii pleoapele umflate de lacrâmi.

Acei cari schimbaseră lacom codrul pe pâne şi bucăţica de brânză pe o cafea şi pe trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrenţele lor ca să se îmbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gândiseră că învăţând carte multă vor ajunge bogaţi şi fericiţi, acei cari din întâmplare nu gustaseră farmecul mângâierilor şi nu auziseră vorbă bună intrând pe uşa părinţilor lor... aceia nu vor înţelege de ce mă podidi plânsul şi de ce somnul şi odihna nu se lipiră de mine pân' la revărsatul zorilor.

Mângâierea se preface în trebuinţă fatală a vieţei; libertatea, gustată de mic copil, este viaţa însăşi. Şi nu vorbesc de libertatea care dă naştere la atâtea neînţelegeri şi lupte.

Libertatea mea?... Goana din câmpiile fără margini... şanţurile sărite dintr-o aruncătură... vârful dudului bătrân, în care mă suiam, înecându-mi ochii în albastrul cerului... colindările de prin stufişurile de soc cu flori mirositoare... găitanele verzi presărate cu rochiţele-rândunicii, învoalte şi străvezii, ca nişte pâlnioare de ceară...

Libertatea mea era fără păcat, frumoasă, cu poteci şerpuite printre ciucuri de flori sălbatece, cu drumuri gălbui adâncite în depărtări, părând că fug şi să înfig în fără-fundul cerului...

Năluciri fermecătoare.

 

În prima noapte de tortură mă simţii înjosit, rob, năbuşit de atâtea păreri de rău. Închideţi un pui de leu în gratii de fer şi îndopaţi-l cu carne proaspătă... va privi lung îngusta sa încăpere, va închide leneş şi ofilit ochii şi-şi va pleca binişor capul pe labe, visând, desigur, pustiul cald şi nemărginit.

Mă vânduseră ai mei pe o învăţătură neghioabă şi perversă.

În nopţile de iarnă, când viscolul mă trezea în sforăitul celorlalţi, îmi dăşiram în minte frumuseţile de odinioară, şi toate se încheiau cu ticăloşiile din clasă.

Un profesor bătrân şi rău. Tace ca o momâie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-şi scuipă pământul din gură şi slomneşte îndesat prin ştirbiturile dinţilor: "Afu-ri-situle!" Altul, gros, roşu-verzui, ca un ficat; fără gât; cu ochii umflaţi şi repezi; mânile îi bănănăie în toate părţile; înfige degetele în urechile cuiva şi scrâşneşte: "U! boule!" Altul, soios, c-un palton larg şi vechi; nu-l încheie niciodată; ciupit puţin de vărsat; cu ochii verzi, barba albă; ţipă piţigăiat, parc-ar fi o femeie: "La loc, găgăuţă!"

Cum s-au prefăcut într-o clipă nevinovatele mele plăceri!

Cine mi-a mototolit nemărginita perdea pe care să zugrăveau câmpiile mele, cerul meu, zilele şi nopţile mele, smălţuite cu flori şi semănate cu ţinte de aur? De mi-ar fi lăsat barim pisica şi cânele, poate că mi-ar fi curs mai puţine lacrâmi pe declinările latineşti, învăţate de spaimă, ca să nu deschiză asupra mea ochii reci şi răi profesorul neclintit şi galben ca un mort, în jeţul catedrei!

Nici un câne n-a fost mai încolţit de vrăjmaşi.

Cartea, pe care trebuia s-o născocim noi (afară de doi-trei profesori, toţi ceilalţi nu deschideau gura decât ca să ocărască), colegii mei, rău nărăviţi, spioni şi laşi, afară de câţiva săraci, sălbatici, prinşi ca cu arcanul, pedagogii îngâmfaţi, provizorul, un neamţ cu favoritele roşcate până la brâu, directorul, un suflet bun, strigând de se auzea cale d-o poştă, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucătarul, cocoşat şi cu muştăţi lungi şi groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bătaie... iacă vrăjmaşii mei!

Clopoţelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea în cap... apelul... rugăciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodată, cu toate pedepsele ce am suferit... meditaţia cu fearele groase... vizita pedagogilor, cari mă făceau să tresar fără să ridic ochii din carte... clasa... zgomotul zvăpăiat al externilor... masa cu duhorile ei... culcarea şi bătăile cu pernile... aşa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertăţii, al seninului şi al nemărginirei, îmi simţeam inima rănită şi neînţeleasă, chinuită şi nemângâiată de nimeni, ea, răsfăţata de odinioară!

Multe nopţi am plâns cu faţa în pernele glodoroase.

Şi când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem.

Strigam; dam dracului; înjuram; ca şi ceilalţi. În umezeala sălii de meditaţie, cu băncile murdare şi încărcate de litere şi necuviinţe, cu atâtea chipuri nespălate şi oţelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi şi să-l azvârli. Lupta pentru aceeaşi tablă, pentru aceeaşi cretă, pentru aceeaşi lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a se încleşta mai des şi mai grabnic; gesturile mi se zvăpăiau; faţa mi se aprindea şi mânia mă întuneca, fără să prinz de veste.

După doi ani mi-era uşor să răstorn mesele, să trântesc băncile, să dărâm soba, să dau cu planşeta şi cu lemnele de la sobă.

Tot ce mă înconjura mi-era duşman.

Viaţa din liceu îmi ucisese iluziile. Ea înlocuise rugăciunea cu blestemul şi mă învăluise într-o coaje de fer, egoistă şi rea.

Şi, cu toate acestea, ascundeam în mine o viaţă, străină celorlalţi, blândă, frumoasă, neînţeleasă.

 

Ghemuit într-un colţ pe care niciodată nu l-am părăsit, cu tâmplele strânse între pumni, mut şi cu ochii pe jumătate închişi... parcă mă văz şi astăzi... Tăcerea avea farmecul gândirii; gândirea, farmecul nălucirilor; nălucirile mă absorbeau din lumea reală...

În mirosul greu al atâtor inşi, când duşmăniile aţipeau o clipă, mă visam cu faţa în sus, în mijlocul câmpiilor, sub coviltirul adânc al cerului.

Până nu mă mişcam pe banca de lemn şi nu simţeam masa cenuşie, miresmele florilor din nări, albastrul infinit din ochi şi concertul de păsări din fundul urechilor nu dispăreau. Mişcarea aceea, ca un vânt care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele.

Deştept, eram rău... violent... uram; visând, eram bun, liniştit... iubeam.

Aş fi dat în genunchi înaintea lumii; aş fi iertat-o; aş fi adorat-o; dar să nu fi fost aşa de îngustă, aşa de lacomă şi de laş închinată legilor aspre cari o cârmuiau.

 

Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca nişte viermi, mişuind într-însul.

Porţile se deschideau externilor. Priveam la roiul de şcolari cum se ducea, zgomotos şi vesel; mă luam după ei, fără să vreau... şi aceleaşi porţi vechi de stejar mie mi se închideau... niciodată inimă bolnavă n-a jinduit mai dureros libertatea perdută!

Şi d-atunci, când toamna îmi trece pe dasupra dunga de cocori şi aud pe câte un tovarăş d-ai lor ţipând şi bătându-şi aripele smulse, prin curţile bogaţilor, mă gândesc că libertatea este dorul cel mai adânc al tutulor vietăţilor de pe pământ.

 

Uneori închipuirile din lumea de odinioară mă adormeau cu capul pe bancă.

Iacă viaţa mea.

O luptă înverşunată între vis şi realitate.

Cel mai crud duşman, acela care mă deştepta din colţul de lângă un dulap negru.

Duşmani mi-erau toţi, fără ştirea şi voinţa lor.

Anii de chinuri trecură încet.

Capul mi se încărcă cu cunoştinţe nesuferit de urâte. Învăţam de frică şi de ruşine. Iluziile amorţite se deşteptau mai anevoie. Închipuirea nu mai clădea minuni într-o clipă. Limbile moarte şi vii (haos de sunete noi pentru noţiunile vechi şi indiferente), aritmetica, geometria şi algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micşorară focul sufletului meu încet-încet, pe nesimţite.

O ghiulea înroşită la foc, când o arunci în apă rece, azvârlă apa în lături, o turbură; apoi fierberea se linişteşte; apa acoperă ghiuleaua răcită de jur împrejur... În mine nu mai rămăsese decât un pic de căldură, o fărâmă de viaţă din focul şi nebunia de altădată.

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: