Cautatorii de apa ai pustiului

Pustiul Saharei n-a fost dintr-un inceput atat de aspru, ca in zilele noastre. Se crede ca intr-o vreme nu prea departata, peste fruntea chiluga a desertului infrunteau – in locul oazelor ochiuri de verdeata – intinse covoare paduroase si-n locul apelor supte de nisipul fierbinte de acum, fruntea desertului saharian era brazdata de fluvii viguroase, umflate in vremea marilor ploi incat musteau peste maluri, intocmai cum apele maloase ale Nilului isi ies din matca spre a aduce rodnicie, acolo unde soarele tropical prajeste pamantul.

O intreaga retea, un adevarat paienjenis de ape domoale sau vijelioase impanzea – atunci – seninul oceanului de nisip.

Din acest paienjenis de ape ce au nascut adevarate “comori de viata”, intr-un trecut ingropat sub giulgiul prafului pustiului de astazi, n-au mai ramas decat doua marturii vii: Nigerul “fluviul sageata” si Nilul “fluviul binecuvantat al pustiului”, cel caruia i se datoreste fiinta Egiptului.

S-a intamplat si in Sahara, ca si in alte colturi pamantesti, o schimbare a climei. Intr-adevar, ploile care cadeau altadata cu galeata, s-au dus. In locul ceruui imbrobodit sub nori negri, desertul s-a trezit sub seninul vesnic al cerului albastru, de astazi si sub pripirea unui soare nemilos.

Apele le-a supt pamantul – caruia ii harazisera rodnicie – spre a le pastra cu zgarcenie in adanc.

Pustiul cel necrutator si-a intins marginile sub biciuirea vanturilor starnite din cele patru zari. Cu moartea apelor s-au stins si padurile si au atipit toate vietatile ce gangurisera candva in “curelusele de viata” catarate de o parte si de alta a raurilor, ce serpuiau fata Saharei si care au fost supte de lacomul pustiu.

Astazi, numai acolo unde apele nu s-au infundat prea adanc, au rasarit ochiuri de verdeata: oazele, singurele petice de viata in imensitatea imparatiei tacerii eterne.

Si-n aceste colturi de rai ramase ca niste maturii vii din Sahara trecutului, grija cea mai arzatoare, este apa. Evident, in prezent ea are – pentru desert valoarea aurului. De aceea, sunt anumiti indigeni care se ocupa cu cautarea panzelor de apa ascunse in pamant. Acestia sunt “fantanarii” saharieni, care au fost inzestrati de natura cu un anumit dar de a cauta si coate apa, cum se spune, chiar din “piatra seaca”.

Aceasta indeletnicire se mosteneste din tata in fiu si de aici darul ce-l au de a ghici mai usor calea apelor ascunse sub povara prafurilor desertice.

Dupa unii cercetatori, cautatorii de apa saharieni ar fi cei de pe urma scoboratori dintr-o rasa care a trait in timpul cand panzele de apa subpamantene erau rauri rauri ce se scurgeau la suprafata, traditia pastrandu-le urma stersa.

In Sahara, insa, pe langa greutatea aflarii apei ce-a supt-o pamantul, se mai adauga si piedicile ce le intampini spre saparea si indeosebi intretinerea puturilor ce pot fi lesne astupate cu praful adus de vanturile desertice si mai sles de Siunm.

De curatarea puturilor din oaze se ocupa anumiti oameni ce se numesc ritas. Acestia au de infaptuit o munca destul de anevoioasa.

In anumite zile ale anului, acesti ritas vin sa curete de nisip puturile. Pentru aceasta se folosesc de un cos impletit din fibre si frunze de palmier si de o franghie. De obicei, a fiecare put stau cate doi. Coborarea in put se face pe rand, dupa ce si-au uns corpul cu grasime spre a se prelinge apa mai repede si sa nu li se para prea rece si dupa ce si-au indopat urechile cu ceara, impotriva presiunii apei din put. Cufundarea in apa rece din fund tine cate 3 minute, suficient spre a incarca cosul cu nisipul aruncat de vant. La iesire, acesti fantanari se simt foarte rau: au dese batai de inima, respira greu si capul parca le pocneste. Munca istovitoare! Cei mai multi – daca nu mor in fundul putului – mor de tuberculoza sau de inima.