Ceaiul intre adevar si legenda

Ceaiul, care isi are obarsia in China si Japonia, a cucerit in secolul trecut intreaga Europa din Rusia pana in Maria Britanie. Noua, europenilor, cand sorbim o ceasca de ceai bun pentru a ne intrema, rareori ne trece prin cap ca tinem in mana o bautura misterioasa avand o istorie multiseculara. Nu se stie cu precizie de cand exista obiceiul de a bea ceai. Legenda povesteste ca in India a trait candva un print pe nume Darma care, devenind ascet, a plecat in pelerinaj pentru a raspandi budismul pe drumurile care duceau spre China. El a jurat ca nu va mai dormi niciodata. Dar intr-o buna zi, in timp ce medita, a adormit. Cand s-a trezit fu cuprins de rusine si hotari ca pentru a evita pe viitor o astfel de intamplare sa-si taie ploapele si sa le ingroape.

A trecut multa vreme pana cand Darma trecand din nou prin apropierea locului unde se automutilase a observat un arbust necunoscut. A rupt cateva funzulite, le-a mestecat si a observat ca somnul ii disparuse si mintea i-a devenit mai clara. A luat apoi semintele miraculosului arbust si astfel a inceput cariera ceaiului.

Exista o multitudine de arome de ceai din care se pot prepara diverse esente. La inceput, ceaiul a fost considerat doctorie, dar el e devenit cu repeziciune un obiceiu cotidian all locuitorilor Orientului. In secolul VIII i.e.n. ceaiul apare in China. Acolo acesta devine simbolul rigorii, al fortei si al vointei – trei caracteristici ale naturii chinezilor. Despre «elexirul nemuririi» se vorbeste in scrierile chineze din sec. I i.e.n. Primul tratat despre ceai este opera unui poet din epoca Tang, Lu Yu, care dupa moarte a fost denumit «bardul ceaiului».

Japonezii au creat cu cinci secole in urma un adevarat cult al ceaiului, care urmarea sa fereasca aceasta bautura de banalitatea folosirii cotidiene. Ceremonia bautului ceaiului constituie nu ritual complicat si rafinat si este un adin caile de atingere a zen-ului. Nu este deci vorba depsre intalniri de societate ca in Europa.

In China ceremonialul ceaiului este o parte componenta a filozofiei taoiste in conformitate cu care fiecare miscare trebuie sa exprime elogiul vietii si sa fie o capodopera a formei ca si cum ar fi primul dar, in acelasi timp, si ultimul gest. Pentru indeplinirea ritualului se cere ca obiectele folosite sa fie cat mai frumoase, ca si gesturile de pastreze o forma corespunzatoare, iar participantii sa aiba o stare de armonie interna.

Poetul Lu Yu considera ca ceaiul are calitatea de a ne reda forta vitala primara. El nu este, deci, numai un leac impotriva somnului dar, in egala masura, un mijloc care-l ajuta pe om sa-si recapete vitalitatea. Ceainariile infiintate in secolul XIII sunt si astazi locuri importante de intalnire a oamenilor, mai ales in Shanghai. 

Prin Persia si Rusia cultura ceaiului a ajuns in Europa. Ceaiul a devenit o bautura populara mai ales in Rusia si Anglia, iar originea lui nobila nu a fost uitata, ca de altfel si ritualul estetic si filozofia de care este legat. Acest fenomen care este in egala masura cultural, cat si o componenta a vietii cotidiene si-a gasit un larg ecou in literatura. Ritualul ceaiului ajuns in Europa a luat diferite forme in diferite tari – de la englezescul five o’clock tea pana la cunoscutul samovar rusesc.

Poetul chinez Lo Tung a scris: «Prima ceasca de ceai imi stropeste gura si gatul. A doua imi indeparateaza somnolenta. A trei patrunde in maruntaie si naste sute de ganduri. A patra indeparteaza din minte toate relele. La a cincea ceasca ma simt purificat. A sasea ma duce in regatul nemuritorilor. A saptea, oh, a saptea! Aceasta n-o mai pot bea.»