Interferente.ro

Luni, 23 Mai 2011 16:15

Citate Emil Cioran - Despre neajunsul de a te fi născut

Acceptăm fără frică ideea unui somn neîntrerupt; în schimb, o veghe eternă (nemurirea, dacă ar fi de conceput, cam asta ar fi) ne scufundă în spaimă.

Acelaşi sentiment de neapartenenţă, de joc inutil, oriunde aş merge: mă prefac că mă interesez de ceva de care nu-mi pasă deloc, mă agit din automatism sau milă, fără să particip vreodată, fără să fiu vreodată prezenţă undeva. Ceea ce mă atrage se găseşte altundeva, şi acest altundeva nu ştiu ce înseamnă.

Am căutat în îndoială un leac împotriva neliniştii. Leacul a sfârşit prin a face cauză comună cu boala.

Am hotărât că nu mai dau vina pe nimeni de când am observat că sfârşesc întotdeauna prin a semăna cu ultimul meu duşman.

Am toate defectele celorlalţi şi totuşi tot ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.

Antidotul plictisului este frica. Leacul trebuie să fie mai tare decât boala.

Arbori masacraţi. Răsar case. Mutre, mutre pretutindeni: omul e cancerul Pământului.

Aş da tot universul şi pe Shakespeare în întregime pentru o fărâmă de ataraxic. Marele noroc al lui Nietzsche că a sfârşit cum a sfârşit, în euforie.

Atras de singurătate, el rămâne totuşi în viaţa lumească: un stâlpnic fără stâlp.

Avea repulsie faţă de adevărurile obiective, de corvoada argumentării, de judecăţile logice elevate. Nu-i plăcea să facă demonstraţii, nu ţinea să convingă pe nimeni. "Celălalt" e o născocire de dialecticism.

Avem întotdeauna impresia că putem face ceva mai bine decât ceilalţi. Din păcate, nu avem aceeaşi convingere şi faţă de noi înşine.

Ca să te domini, cum să te stăpâneşti, când vii dintr-un ţinut unde se răcneşte la înmormântări?

Când îmi fac prea mult sânge rău că nu lucrez, îmi spun că puteam la fel de bine să fiu mort, şi că aşa aş lucra şi mai puţin.

Când omul uită că e muritor, se simte îndemnat să facă lucruri mari, şi câteodată reuşeşte. Această uitare, rod al lipsei de măsură, e totodată cauza nenorocirilor sale. "Muritorule, gândeşte ca un muritor". Antichitatea a inventat modestia tragică.

Când ştii absolut sigur că totul este ireal, nu văd realmente de ce te-ai obosi s-o dovedeşti.

Când te cunoşti bine, dacă nu te dispreţuieşti întru totul e pentru că eşti prea dezgustat ca să te laşi pradă sentimentelor extreme.

Când, furios că te-ai obişnuit prea mult cu tine însuţi, începi să te deteşti, îţi dai imediat seama că e mai rău ca înainte, că a te urî întăreşte şi mai mult legăturile cu tine însuţi.

Ceea ce ştiu la 60 de ani, ştiam la fel de bine şi la 20. 40 de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare...

Chestiunea responsabilităţii n-ar avea sens decât dacă am fi fost consultaţi înainte de naştere şi am fi consimţit să fim exact ceea ce suntem.

Cred odată cu nebunul de Calvin că eşti predestinat mântuirii sau condamnării din pântecele mamei. Ţi-ai trăit viaţa înainte de a te naşte.

Cu cât înaintez, cu atât reacţionez mai puţin la delir. Nu-mi plac, dintre gânditori, decât vulcanii stinşi.

Dacă m-aş putea înălţa la nivelul celui care mi-ar fi plăcut să fiu! Numai că nu ştiu ce forţă, care sporeşte cu anii, mă trage în jos. Chiar ca să mă ridic din nou la propria-mi suprafaţă, trebuie să mă folosesc de stratageme la care nu mă pot gândi fără să roşesc.

Dacă moartea ar avea numai părţi negative, ar fi un act irealizabil...

De ce nu pot rosti, odată cu acel rabin hasidic: "Binecuvântarea vieţii mele e că niciodată n-am avut nevoie de un lucru înainte de a-l poseda!"

De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare...

E neelegant să-i reproşezi cuiva sterilitatea, atunci când ea e postulată, când reprezintă forma lui de împlinire, visul lui...

Emily Bronte. Tot ce vine de la Ea are darul să mă tulbure. Haworth e locul meu de pelerinaj.

Făcând posibil omul, natura a săvârşit cu mult mai mult decât o eroare de calcul: un atentat contra ei înşişi.

Fiecare opinie, fiecare părere e în mod necesar parţială, trunchiată, insuficientă. În filosofie şi în orice, originalitatea se rezumă la nişte definiţii incomplete.

Forţa distrugătoare a conversaţiei. Se înţelege de ce şi meditaţia, şi acţiunea cer linişte.

Îndată ce cineva se converteşte la ceva, la început îl pizmuim, după aceea îl compătimim, apoi îl dispreţuim.

La unii, totul, absolut totul, ţine de fiziologie: trupul le e gândirea, gândirea le e trupul.

Mai bine animal decât om, insectă decât animal, plantă decât insecta... şi aşa mai departe. Salvarea? Tot ce micşorează influenţa conştiinţei şi-i compromite supremaţia.

Mai bine în mocirlă, decât pe piedestal!

N-am întâlnit nici măcar un singur spirit vrednic de interes care să nu fi fost înzestrat din belşug cu slăbiciuni de nemărturisit.

Naştere şi lanţ sunt sinonime. Să vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătuşe...

Negaţia nu provine niciodată dintr-un raţionament, ci dintr-un nu ştiu ce obscur şi vechi. Argumentele vin mai târziu, ca s-o justifice şi s-o susţină. Orice "nu" izvorăşte din sânge.

Nicio diferenţă între existenţă şi nonexistenţă, dacă ne temem de ele în egală măsură.

Nimeni n-a iubit mai mult ca mine această lume şi, cu toate acestea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar copil, aş fi exclamat: "Prea târziu, prea târziu!"

Nimic nu dovedeşte mai bine cât de mult a decăzut omenirea ca imposibilitatea de a găsi fie şi un singur trib la care naşterea să mai provoace doliu şi bocet.

Nimic nu ne individualizează mai mult decât neputinţa de a ne striga reuşitele.

Nopţile în care dormim sunt ca şi cum n-ar fi. În memoria noastră nu rămân decât acelea în care n-am închis ochii. Noapte înseamnă noapte albă.

Nu există meditaţie fără o înclinaţie către meticulozitate.

Nu există negativist care să nu tânjească după un Da catastrofal.

Nu există suferinţă-limită.

Nu mă înţeleg pe deplin cu cineva decât atunci când e la pământ şi când n-are nici dorinţa, nici puterea de a reveni la iluziile sale obişnuite.

Nu voi înţelege niciodată cum poţi trăi ştiind că nu eşti - măcar! - nemuritor.

Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.

Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!

Orice gând provine dintr-o senzaţie contrariată.

Orice mizantrop, oricât ar fi de sincer, ne aminteşte din când în când de acel bătrân poet, ţintuit la pat şi cu totul uitat, care, furios pe contemporanii săi, decretase că nu mai voia să-l primească pe nici unul. Soţia lui, din milă, se ducea să sune din când în când la uşă...

Paradisul nu era suportabil, altfel primul om s-ar fi obişnuit cu el.

Pe măsură ce se îndepărtează de momentul răsăritului şi înaintează în zi, lumina se prostituează şi nu-şi obţine iertarea - etică a crepusculului - decât în clipa când dispare.

Potrivit regulii unui sfânt, dacă un călugăr devenea mândru sau măcar mulţumit de munca pe care o făcea, trebuia să renunţe la ea. Iată un pericol de care nu se tem cei ce trăiesc cu gustul insatisfacţiei.

Să nu te naşti este fără doar şi poate cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire, la îndemâna nimănui.

Să tălmăceşti o obsesie înseamnă s-o proiectezi în afara ta, s-o alungi, s-o exorcizezi. Obsesiile sunt demonii unei lumi lipsite de credinţă.

Singura confesiune sinceră pe care o facem este cea indirectă - vorbind de ceilalţi.

Singurele momente la care mă gândesc consolat sunt cele în care am dorit să nu însemn nimic pentru nimeni, în care am roşit la gândul de a lăsa cea mai mică urmă în memoria oricui ar fi.

Teama de a fi înşelat e versiunea vulgară a căutării Adevărului.

Totul e aşa cum a fost dintotdeauna şi cum fără îndoială va fi când nu va mai fi nimic.

Trebuie să suferi până la capăt, până când încetezi să crezi în suferinţă.

Ultimii cărora le iertăm infidelitatea faţă de noi sunt cei pe care i-am decepţionat.

Unicul mijloc de a-ţi apăra singurătatea e să răneşti pe toată lumea, începând cu cei pe care-i iubeşti.

Unii au parte de nenorociri; alţii, de obsesii. Care sunt mai de plâns?

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: