Interferente.ro Cultura Poezii Constantin Brancovanul balada Vasile Alecsandri

Sâmbătă, 13 Decembrie 2014 01:07

Constantin Brâncovanul - baladă Vasile Alecsandri

Constantin Brancovanul balada Vasile AlecsandriÎn anul 2014, se împlinesc 300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu, cel ce, pentru dreapta credinţă şi pentru neam, s-a învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu sfetnicul Ianache pe 15 august 1714.

În momentul înscăunării “Nimeni nu bănuia atunci că în fruntea ţării păşea un dibaci om politic, creatorul unei strălucite culturi, că în istoria României se pregătea să se afirme un mare voievod. Nimeni nu bănuia atunci că pe tronul lui Mihai Viteazul urca încă un destin tragic, că domnul care nu voia să primească această dregătorie se va rândui în impresionantul convoi al eroilor noştri jertfiţi de-a lungul veacurilor pentru ca să se păstreze fiinţa statului.” – Dumitru Almaş

Vă oferim spre lectură o baladă populară culeasă de marele poet Vasile Alecsandri şi care transpune în cuvinte clipele cumplite prin care a trecut Constantin Brâncoveanu şi familia sa.

Constantin Brâncovanul – Vasile Alecsandri

                        Brâncovanul Constantin

                        Boier vechi şi domn creştin,

                        De averi ce tot strângea

                        Sultanul se îngrijea

                        Şi de moarte-l hotăra,

                        Căci vizirul îl pâra.

                        Într-o gioi de dimineaţă,

                        Zi scurtărei lui de viaţă,

                        Brâncovanul se scula,

                        Faţa blândă el spăla,

                        Barba albă-şi pieptăna,

                        La icoane se-nchina,

                        Pe fereastră-apoi căta

                        Şi amar se spăimânta!

                        “Dragii mei, coconi iubiţi!

                        Lăsaţi somnul, vă treziţi,

                        Armele vi le gătiţi

                        Că pe noi ne-a-ncongiurat

                        Paşa cel neîmpăcat.

                        Cu-ieniceri, cu tunuri mari

                        Ce sparg ziduri cât de tari!”

                        Bine vorba nu sfârşea,

                        Turcii-n casă iuruşea,

                        Pe tuspatru mi-i prindea

                        Şi-i ducea de-i închidea

                        La Stambul, în turnul mare

                        Ce se-nalţă lângă mare,

                        Unde zac feţe domneşti

                        Şi soli mari împărăteşti.

                        Mult acolo nu zăcea,

                        Că sultanu-i aducea

                        Lângă foişorul lui

                        Pe malul Bosforului.

                        “Brâncovene Constantin,

                        Boier vechi, ghiaur hain!

                        Adevăr e c-ai chitit

                        Pân-a nu fi mazilit,

                        Să desparţi a ta domnie

                        De a noastră-mpărăţie?

                        Că de mult ce eşti avut,

                        Bani de aur ai bătut

                        Făr-a-ţi fi de mine teamă,

                        Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!

- De-am fost bun, rău la domnie,

                        Dumnezeu singur o ştie;

                        De-am fost mare pre pământ,

                        Cată-acum de vezi ce sînt!

- Constantine Brâncovene!

                        Nu-mi grăi vorbe viclene.

                        De ţi-e milă de copii

                        Şi de vrei ca să mai fii,

                        Lasă legea creştinească

                        Şi te dă-n legea turcească.

- Facă Dumnezeu ce-a vrea!

                        Iar pe toţi de ne-ţi tăia,

                        Nu mă las de legea mea!”

                        Sultanul din foişor

                        Dete semn lui Imbrohor.

                        Doi gelaţi venea curând,

                        Săbiile fluturând,

                        Şi spre robi dacă mergea,

                        Din coconi îşi alegea

                        Pe cel mare şi frumos,

                        Şi-l punea pe scaun gios,

                        Şi cât pala răpezea,

                        Capul iute-i reteza!

                        Brâncovanul greu ofta

                        Şi din gură cuvânta:

                        “Doamne! fie-n voia ta!”

                        Cei gelaţi iarăşi mergea

                        Şi din doi îşi alegea

                        Pe cel gingaş mijlociu

                        Cu păr neted şi gălbiu

                        Şi pe scaun îl punea

                        Şi capul îi răpunea!

                        Brâncovanul greu ofta

                        Şi din suflet cuvânta:

                        “Doamne! fie-n voia ta!”

                        Sultanul se minuna

                        Şi cu mila se-ngâna:

                        “Brâncovene Constantin,

                        Boier vechi şi domn creştin!

                        Trei coconi tu ai avut,

                        Din trei doi ţi i-ai perdut,

                        Numai unul ţi-a rămas -

                        Cu zile de vrei să-l las,

                        Lasă legea creştinească

                        Şi te dă-n legea turcească!

- Mare-i Domnul Dumnezeu!

                        Creştin bun m-am născut eu,

                        Creştin bun a muri vreu…

                        Taci, drăguţă, nu mai plânge

                        Că-n pept inima-mi se frânge,

                        Taci şi mori în legea ta

                        Că tu ceriu-i căpăta!”

                        Imbrohorul se-ncrunta,

                        Gelaţii se-nainta

                        Şi pe blândul copilaş,

                        Dragul tatii fecioraş

                        La pământ îl arunca

                        Şi zilele-i rădica.

                        Brâncovanul greu ofta

                        Şi cu lacrimi cuvânta:

                        “Doamne! fie-n voia ta!”

                        Apoi el se-ntuneca,

                        Inima-i se despica,

                        Pe copii se arunca,

                        Îi bocea, îi săruta,

                        Şi turbând apoi striga:

                        “Alelei! tâlhari păgâni!

                        Alei! voi feciori de câni!

                        Trei coconi eu am avut,

                        Pe tustrei mi i-aţi perdut!

                        Dare-ar Domnul Dumnezeu

                        Să fie pe gândul meu:

                        Să vă ştergeţi pre pământ

                        Cum se şterg norii la vânt,

                        Să n-aveţi loc de-ngropat,

                        Nici copii de sărutat!”

                        Turcii crunt se oţerea

                        Şi pe dânsul tăbărea,

                        Haine mândre-i le rupea,

                        Trupu-i de piele jupea,

                        Pelea cu paie-o împlea,

                        Prin noroi o tăvălea,

                        Şi de-un paltin o lega

                        Şi râzând aşa striga:

                        “Brâncovene Constantin,

                        Ghiaur vechi, ghiaur hain!

                        Cască ochi-a te uita

                        De-ti cunoşti tu pelea ta?”

                        “Câni turbaţi, turci, liftă rea!

                        De-ţi mânca şi carnea mea,

                        Să ştiţi c-au murit creştin

                        Brâncovanul Constantin!”

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: