Sâmbătă, 29 Mai 2010 17:51

Delfinii

 

„Trăieşte viaţa ca pe un joc.”

 

 

Informaţii generale

Delfinii sunt mamifere marine înrudite cu balenele şi marsuinii (Phocoena phocoena). Există în jur de 40 de specii de delfini în 17 genuri diferite. Delfinii variază ca dimensiune de la 1.2 m şi 40 kg (Delfinii Maui), ajungând până la 9.5 m şi 10 tone (Orca sau Balenă ucigaşă).

Familia delfinilor şi a balenelor, numită generic familia cetaceelor, este mult mai “bătrână” decât cea a oamenilor, având venerabila vârstă de peste 12 milioane de ani. Se ştie că în trecutul planetei noastre, viaţa animală s-a extins din oceane pe uscat. Studiile de evoluţie a vieţii prin embriologie şi analiză osoasă  i-au condus pe cercetători la o concluzie foarte interesantă: delfinii au fost animale terestre care şi-au continuat evoluţia întorcându-se în apă.

Se găsesc în întreaga lume, în special în apele puţin adânci din zonele de coastă. Delfinii sunt carnivore, hrănindu-se cu peşte şi calmari.

Delfinii se numără printre cele mai inteligente animale, comportamentul lor prietenos şi atitudinea jucăuşă aducându-le popularitate în cultura umană.

 

 

Deşi descind din animale terestre, delfinii înoată cu forţa şi graţia peştilor şi s-au adaptat în multe privinţe pentru a-şi găsi şi captura prada.

Delfinii sunt miracole ale evoluţiei. Fiind mamifere, structura corpului lor se aseamănă în fond cu al nostru, şi cu toate acestea, în urma procesului de adaptare au ajuns să semene în aşa măsură cu peştii, încât la prima vedere îi putem considera mai mult peşti decât mamifere.

Corpul lor are o formă la fel de aerodinamică, fusiformă ca şi al peştilor şi înoată cu ajutorul cozii, care se aseamănă cu înotătoarea codală a peştilor. Mobilitatea şi viteză lor de înaintare în apă ajung, ba chiar depăşesc viteza celui mai mare duşman al lor, rechinul. Pe lângă acestea ele şi-au păstrat anumite proprietăţi, caracteristici fundamentale ale strămoşilor tereştri; sângele cald, respiraţia cu ajutorul plămânilor iar femelele îşi alăptează puii.

 

 

Adaptarea la viaţa acvatică

Delfinii, împreună cu balenele şi marsuinii, sunt descendenţii unor mamifere terestre, cel mai probabil din Ordinul Artiodactyl. Strămoşii delfinilor moderni s-au adaptat la viaţă acvatică, cu aproximaţie, acum 50 de milioane de ani, în Eocen.

Scheletele delfinilor actuali prezintă în zona pelviană oase de dimesiuni mici, despre care se crede că sunt vestigii ale membrelor inferioare. În octombrie 2006 a fost capturat în apele Japoniei un delfin neobişnuit - acesta prezenta mici aripioare de o parte şi de cealaltă a zonei genitale, ceea ce i-a determinat pe cercetători să considere că acestea reprezintă o dezvoltare mai proeminentă a oaselor vestigiale ale membrelor inferioare.

 

 

 

Delfinii s-au adaptat în aşa mare măsură vieţii acvatice încât pe uscat sunt practic neputincioşi. Cel mai evident semn al adaptării lor este constituţia şi structura corporală; au o formă asemănătoare cu cea al unei torpile şi practic s-au debarasat de toate membrele exterioare ce puteau strica forma, conturul neted al corpului.

Partea exterioară a urechilor s-a atrofiat, organele genitale atât la femelă cât şi la mascul au poziţia normală în interiorul corpului, nu se poate observa nici o urmă a membrelor posterioare, iar cele anterioare s-au transformat în înotătoare sub formă de aripă, având rolul de a stabiliza şi a cârmui mişcarea.

Coada s-a preschimbat în înotătoare codală rigidă şi lată, care cu ajutorul înotătoarelor dorsale puternice împinge cu o forţă şi eficienţă miraculoasă animalul în apă.

Pielea delfinului este netedă şi fină asemenea mătăsii şi deoarece este totul lipsit de păr, alunecă foarte uşor în apă. Stratul gros de grăsime aflat sub piele are un rol important şi în izolarea termică, reduce pierderea de căldură în mediul încojurător, adică pierderea de energie care este cu atât mai importantă deoarece apa mării – chiar şi în zona Ecuatorului – aproape întotdeauna este mai rece decât temperatura animalelor.

Delfinii au obiceiul spectaculos de a sări în apă din când în când şi ,,înoată” practic în aer. Aceasta poate fi şi o metodă de a reduce rezistenţa mediului la înaintare, aerul fiind un mediu cu o densitate mult mai mică decât apa, care frânează mai puţin delfinul.

Sărind deasupra apei, poate respira. Expiră prin orificiul nazal aflat pe creştetul capului, după care îşi umple din nou plămânii cu aer, înainte să se scufunde. De obicei delfinii nu se scufundă la adâncimi foarte mari, astfel nu trebuie să înmagazineze dintr-o dată prea mult oxigen.

 

 

 

Pot sta sub apă, fără să iasă la suprafaţă, aproximativ 15 minute. Capacitatea delfinilor de a se scufunda fără a respira timp îndelungat se datorează, se pare, numărului foarte mare de globule roşii din sânge.

Delfinii vânează de obicei în stratul superior, iluminat de razele solare, al măriilor, astfel se pot folosi şi de văz în timpul vânătorii. Lentila ochilor este caracterizată de posibilitatea de schimbare a formei, astfel atât în apă cât şi în aer, fixează foarte bine obiectele. Delfinii pot privi cu ochii în direcţii diferite, aceştia fiind protejaţi împotriva sărurilor din apa de mare de o membrană lacrimală de consistenţa unui lipici.

Cu toate acestea, deşi văzul este foarte util, nu este absolut necesar pentru supravieţuirea delfinilor: cine a văzut delfin dresat, care execută comenzile primite cu ochii legaţi, ştie că aceştia posedă şi alte proprietăţi, cu ajutorul cărora percep extrem de bine mediul înconjurător.

Atunci când dorm, delfinii înoată paralel cu suprafaţa apei, aproximativ sub 30 cm. La fiecare 30 de secunde execută o respiraţie în mod reflex şi deschid pleoapele. După unii autori, somnul lor este o inhibare alternativă a fiecărei emisfere cerebrale.

 

 

Lumea sunetelor

În percepţia delfinilor cel mai important rol îl are urechea (auzul delfinilor este de 10 ori mai dezvoltat decât al oamenilor). Acest organ practic nici nu se vede din exterior – se pot observa doar două orificii aflate în spatele ochilor, dar care funcţionează extrem de eficient. Delfinii nu au corzi vocale şi singura parte a corpului lor care poate produce sunete este eventul.

Delfinii emit trei tipuri de sunete: de frecvenţă joasă pentru orientare şi deplasare pe fundul mării, de frecvenţă înaltă pentru procurarea hranei şi a examinării detaliate a obiectelor întâlnite în cale, sunete asemănătoare fluierăturilor pe care le utilizează pentru comunicarea intraspecifică.

Delfinii s-au adaptat foarte mult la mediul de propagare a undelor sonore în mediul subacvatic, printre care cu posibilitatea de a percepe sunetele în ,,stereo”, astfel pot localiza direcţia exactă de unde provine sunetul respectiv.

Urechea interioară a delfinului este înglobată într-un ţesut asemănător spumei, astfel nu preia vibraţia craniului. În concluzie, undele sonore interceptate din lateral, nu ajung deodată la ambele urechi, din diferenţa de timp delfinul poate constata precis direcţia din care provin acestea.

 

 

Această calitate este foarte importantă, deoarece delfinul trăieşte în lumea sunetelor, pe de o parte între sunetele emise de alte animale, pe de altă parte între cel emise de el însuşi.

Delfinul se orientează cu ajutorul sonarului, radarul cu ultrasunete, asemenea liliacului. Emite continuu semnale sonore scurte (ultrasunete), care se reflectă pe obiectele aflate în preajmă.

 

 

Defineşte distanţa obiectului din diferenţa de timp dintre momentul de emisie şi cel de recepţie a unui sunet, iar cu ajutorul auzului stereo şi direcţiei lui aceste sunete sunt practic mici impulsuri emise foarte des, de urechea umană este percepută asemenea scârţâitului unei uşi.

Aceste sunete sunt produse de orificiul nazal şi sunt reflectate de suprafaţa concavă a craniului, după care sunt focalizate de lentila acustică, formată dintr-un ţesut adipos, aflat deasupra botului şi feţei.

Această formaţie asemenea unui ,,pepene”, dă forma boltită a frunţii mai multor specii de delfini. Prin analiza instinctivă a ecourilor auzite, un delfin îşi poate imagina perfect mediul înconjurător, astfel poate ocoli obstacolele şi poate găsi animalele care pot constitui pradă.

În procesarea informaţiilor terbuie să ia parte un număr foarte mare de celule nervoase şi probabil acesta este motivul principal pentru masa neobişnuită de mare a creierului delfinilor (masa creierului unui delfin adult este de 2 kilograme, iar a unui om adult doar de 1,5 kilograme). Nu există nici un dubiu că delfinul este un animal extrem de inteligent, cu o capacitate dezvoltată de învăţare.

 

 

Modul de hrănire şi viaţa în colectiv

Cele mai multe specii de delfinii se hrănesc cu peşti şi sepii. Speciile cu botul scurt şi cu mai puţini dinţi preferă sepiile, dar speciile cu botul prelungit cu dinţii mici şi numeroşi sunt consumatori de peşti. Excepţie face delfinul cu dimensiuni mult mai mari decât rudele sale, orca (delfinul ucigaş) spaima mărilor care vânează animale acvatice cu sânge cald, printre care foci, pinguini şi alte cetacee. S-a semnalat şi cazul în care un grup de orci au atacat, omorât şi devorat parţial o balenă albastră.

 

  

 

Delfinii mâncători de peşti mănâncă orice fel de peşte, dar anumite specii, de exemplu delfinii cu cocoaşă, vânează în primul rând în apele din apropierea ţărmului. Delfinii tropicali însă obişnuiesc să vâneze mai ales în larg, adunându-se în grupuri de 1.000 sau mai mulţi indivizi.

Cele mai numeroase grupuri de delfini pot fi întâlnite în apele bogate în hrană, mai ales în locurile unde din cauza curenţilor apa mai rece mai bogată în hrană ajunge la suprafaţă unde amestecându-se cu apa caldă va crea condiţii ideale pentru înmulţirea planctonului ,,înflorirea” planctonului atrage sardelele şi lostriţele iar acestea la rândul lor, delfinii.

Dacă delfinii cu ajutorul sonorului-radarului lor de sunete, descoperă un banc de peşti vor înota în cercuri tot mai restrânse în jurul acestora, forţând astfel peştii să se adune în grup compact şi să se ridice spre suprafaţă.

Cu cât sunt mai mulţi delfini, cu atât pot manevra mai uşor bancul de peşti şi dacă au noroc îi vor forţa să se ridice în stratul cel mai de sus al apei, de unde nu mai există scăpare. În acest moment delfinii se aruncă asupra prăzii, prinzând şi înghiţind peştii întregi.

În Oceanul Pacific delfinii tropicale şi cei din zona Oceanului Atlantic vânează des împreună. În timp ce unii se hrănesc ceilalţi stau de pază, fiind atenţi la apariţia duşmanilor din apropiere, rechini sau orci.

Bancurile de toni urmăresc delfinii pentru că se pot ospăta şi ei din prada delfinilor. Din păcate, rechinii nu sunt cei mai periculoşi prădători acvatici. Navele de pescuit care decimează numărul tonilor în Oceanul Pacific, constituie un pericol şi pentru delfinii care îi călăuzesc.

 

 

Reproducerea

Majoritatea delfinilor îşi schimbă frecvent partenerul sexual. După o vânătoare fructuoasă de mai multe ori se împerechează aproape doar pentru a se relaxa şi în majoritatea speciilor masculii nu păstrează legătura cu descendenţii lor.

Viaţa delfinului începe după 9-12 luni de sarcină a femelei, timp după care aceasta naşte un singur pui (care iese din burta “mamei” cu coada înainte! - explicaţia acestui fapt constă în aceea că sunt mamifere care respiră aer atmosferic, iar dacă puiul s-ar naşte invers, deci cu capul înainte, în timpul travaliului, care poate dura până la 10-12 ore, puiul s-ar îneca) şi îl alăptează până la doi ani, cu toate că puiul de delfin consumă deja hrană solidă cu câteva luni înainte de înţărcare. Când alăptează, femela înoată culcată pe o parte, ceea ce permite puiului, lipit de abdomenul matern, să aibă permanent micul event deasupra apei, altfel puiul nu ar putea respira.

Micul delfin are la naştere aproape un metru lungime şi urmează să stea aproape lipit de mama lui următorii 4-5 ani. În tot timpul cât puiul înoată alături de ea, mama-delfin îl învaţă cum să se hrănească, cum să comunice şi - cel mai important – să audă sunetele pe care aceasta le scoate, pentru ca micuţul să se obişnuiască cu “glasul” ei, deoarece un amănunt esenţial este acela că fiecare delfin scoate sunete specifice doar lui, care nu seamănă cu cele ale altui delfin. Şi mişcările corpului au rolul de a comunica, acest “limbaj” fiind înţeles prin undele-ecou.

Grupul de delfini ucigaşi este caracterizat de o legătură mult mai strânsă decât a altor delfini. Masculii dominanţi păstrează în jurul lor un harem format din trei - patru femele fecunde, lângă care îşi vor petrece toată viaţa, crescând împreună mai multe generaţii de pui.

În astfel de familii există indivizi tineri, femele şi masculi amestecaţi alături de delfini maturi.

 
 

Delfinii – doctori pentru oameni

Miturile şi legendele antice vorbesc despre prietenia dintre delfini, zei şi oameni, împreună cu care aceştia înotau în mare sau pe care îi salvau de pericolele marine.

Delfinii au reprezentat întotdeauna o sumă de calităţi pozitive: inteligenţă, frumuseţe, bucurie de a trăi, armonie, forţă, libertate, dragoste pentru muzică, fidelitate şi loialitate. Ei erau consideraţi drept animale sacre, un cult al delfinilor fiind atestat încă din epoca dorică, în anii 700 î. Hr.

În Grecia delfinii erau respectaţi şi veneraţi ca simboluri divine ale forţei vitale a mării. Cuvântul „delfin” provine din grecescul „delphis”, care înseamnă matrice sau incintă maternă. Din această perspectivă, delfinul a devenit un simbol al regenerării. Un imn homeric ne spune că Apollo s-a încarnat într-un delfin pentru a ajunge la ţărmul Crisei, care îi deschidea drumul către Delfi. De altfel, acolo se găseşte o reprezentare a delfinului, lângă trepiedul lui Apollo. Pentru preotesele templului, acesta era un simbol al prezicerii, al înţelepciunii şi al prudenţei.

 

 

 

Pe vremuri, şamanii din arhipelagul polinezian intrau în stare de transă şi luau contact cu delfinii pentru a avea succes la pescuit. Pescarii indieni din jungla amazoniană foloseau o metodă de pescuit cu ajutorul delfinilor, care este şi astăzi practicată în Brazilia. Prin salturile lor, delfinii indicau pescarilor când  să-şi lanseze plasele, apoi împingeau prada către coastă, exact în plasele pescarilor.

În nordul Australiei exista o comunitate de băştinaşi care se supranumea „poporul delfin” şi avea drept animal-totem delfinul. Şamanii acestei comunităţi comunicau telepatic cu delfinii. Dogonii, un popor ce locuia coastele est-africane din Mali, aveau o legătură specială cu delfinii, cu toate că ei locuiau în deşert şi nici măcar nu-i cunoşteau. Astfel, mitul creaţiei din tradiţia dogonilor vorbeşte despre Nommo, o fiinţă jumătate peşte, jumătate om, venită de pe îndepărtata stea Sirius şi care a creat umanitatea.

În captivitate, sunt eficienţi în tratamentul bolilor psihice, a dizabilităţilor de dezvoltare ale copiilor sau a depresiei moderate. Nu există o explicaţie ştiinţifică referitoare la modul în care vindecă delfinii. Ceea ce s-a observat este că aceştia găsesc zonele din corpul omenesc unde există o tumoare.

Este posibil ca ultrasunetele pe care le emit să fie cele care vindecă. Ultrasunetele sunt folosite de medicina modernă în unele tratamente, însă cele emise de delfini sunt de patru ori mai puternice decât cele folosite în spitale. Se pare că delfinii sesizează dezechilibrul energetic uman şi îşi ajustează emisiile de ultrasunete pentru a le reechilibra.

Înotul supravegheat alături de delfini este folosit din ce în ce mai mult ca metodă curativă. Se cunosc, astfel, câteva cazuri în care mai multe persoane au fost vindecate de diferite boli după ce au înotat alături de delfini.

Delfinii ne transmit un sentiment de armonie şi de bucurie pe care fiecare om şi-l doreşte în adâncul inimii, dar nu ştie întotdeauna să-l trăiască. Cercetătorii care au studiat efectele contactului oamenilor cu delfinii au distins mai multe mesaje pe care aceştia ni le comunică şi pe care oamenii le recepţionează în funcţie de personalitatea şi de nivelul lor de conştiinţă.

Formidabila lor energie, inteligenţa lor remarcabilă, drăgălăşenia şi atitudinea plină de umor a acestor fiinţe charismatice îi face pe copii foarte bucuroşi, iar pe adulţi – să redevină copii. Se pare că atitudinea extrem de jucăuşă şi graţia acestor animale ne ating undeva în profunzimea sufletului. Întâlnirea cu delfinii declanşează o gamă largă de transformări, de la sentimente euforice până la uluitoare vindecări, atât fizice cât mai ales psihice.

 

 

Surse si Adrese Web Utile

http://ro.wikipedia.org/wiki/Delfin

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=4371&lang=RO

http://www.referat.ro/c_tot_ce_fac_delfini_aaf0d.html

 

Addthis

Related news items:
Newer news items: