Marţi, 12 Martie 2013 00:44

Doua pietricele

Doua pietricele, cam de marimea unei castane, zaceau in prundisul unui vesel parau de munte. Se aflau laolalta cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru ca erau albastre. Cand bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele straluceau de parca ar fi fost doua bucati de cer cazute pe pamant.

 

Cele doua pietricele stiau ca sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate in parau si sa laudau de dimineata pana seara: Noi suntem copiii cerului!, strigau, cand una, cand cealalta, pietrelor obisnuite aflate in preajma. Pastrati distanta! Noi avem singele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau doua pietricele insuportabile si arogante, care isi petreceau zilele gandindu-se numai la ceea ce s-ar fi intamplat cu ele cand cineva avea sa le descopere. Desigur – isi spuneau – vom fi puse intr-un colier impreuna cu alte pietre pretioase, asa cum suntem si noi. Si visau impreuna: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau in inelul printului de Galia. Ne asteapta o viata frumoasa: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge pana la capatul lumii.

Intr-o buna dimineata, pe cand razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, si-a intins mina si a cules cele doua pietricele albastre.
Cele doua pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne asteapta! S-au simtit cele mai norocoase pietre din lume. Nu asteptau decat ca visurile lor sa se transforme in realitate.

Au fost puse intr-o cutie, impreuna cu alte pietre colorate. Ramanem aici pentru putin timp, si-au spus, fiind sigure de frumusetea si valoarea lor neindoielnica.

Totusi lucurile au fost altfel decat banuisera. Cele doua pietricele au fost zdruncinate incoace si incolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cantar si pipaite insistent de maini aspre. Au ramas in cele din urma singure, parca uitate, intr-o cutiuta.

Mai tarziu, insa, o mina le-a luat si le-a asezat cu necuviinta pe un zid, in mijlocul altor pietre, pe o suprafata de ciment foarte lipicioasa. Hei, fii mai delicat, strigau cele doua pietricele albastre, suntem pietre pretioase. Drept raspuns, cate o lovitura de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au inceput sa strige: Necioplitilor, nepriceputilor, badaranilor, voi nu intelegeti cat suntem de importante? Cele doua pietricele albastre amenintau, plangeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere in zid au ramas. Dezamagirea si amaraciunea le-a intunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea incet iar cele doua pietricele nutreau un singur gand: sa fuga. Dar cimentul era tare si imposibil de convins sa le elibereze. Au zarit insa un firicel de apa ce se prelingea pe acolo si l-au rugat: Strecoara-te sub noi, te rugam, si desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lasat mult rugata. Nu era nevoie de insistenta caci era bucuria ei sa se strecoare sub ziduri si sa distruga cat mai mult. A trecut la lucru si, usor-usor, a reusit sa se strecoare si sa farame cate putin cimentul. Dupa cateva luni de perseverenta cele doua pietricele au putut sa se miste. Intr-o noapte umeda si rece cele doua pietricele au cazut pe pamant, eliberate in sfarsit din acea inchisoare insuportabila. Suntem libere – au strigat amandoua in culmea fericirii.
Insa, jos fiind, au putut vedea zidul in care fusesera fixate, acea puscarie inalta in care si-au petrecut atata timp. Si, privind spre acel zid, nu mica le-a fost mirarea: lumina lunii ce strabatea printr-o fereastra lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate si aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasa imagine pe care cele doua pietre o vazusera vreodata. Dar ceva ii lipsea … Fata, chipul bland si dulce al Mariei, avea ceva neobisnuit. Parea oarba, caci ii lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amandoua, dandu-si seama de grozavie. Ele fusesera tocmai ochii Maicii Domnului. Isi imaginau acum cat de bine se potriveau acolo, cat de frumos trebuie sa fi stralucit si cat de mult trebuie sa fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesabuita dandu-si seama ce nechibzuite au fost.

Dis-de-dimineata a ajuns acolo omul care facea curatenie in biserica si, din neatentie, a calcat pe cele doua pietricele aflate la pamant. Suparat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind inca intuneric, nu le-a deosebit bine si le-a strans cu matura pentru a le arunca la gunoi impreuna cu praful si alte pietre neinsemnate.


Morala

Istoria celor doua pietricele albastre are un sfarsit trist, pentru ca ele nu au inteles un mare adevar. Se inselau vazand in sine ceea ce nu era adevarat, fugeau de realitate ratacind prin visuri. Din aceasta cauza nu au descoperit frumusetea si bogatia pe care o primisera de la Dumnezeu. La fel ca si ele, fiecare dintre noi are un loc al sau in lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un mester bun, altul pentru a fi preot, iar o fata pentru a fi mama a multor copii. Sa nu uitam ca fiecare dintre noi este asezat de Dumnezeu acolo unde ii este locul si ca tocmai in acel loc, randuit de Dumnezeu, este cel mai frumos si mai potrivit sa fie.

Addthis

Newer news items:
Older news items: