Dragobete

Pe vremuri, in preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii tineau Dragobetele (Ziua Indragostitilor, Cap de primavara, Logodnicul Pasarilor). Sarbatoarea de Dragobete este echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine's Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii. Probabil ca 24 februarie insemna pentru omul arhaic inceputul primaverii, ziua cand natura se trezeste, ursul iese din barlog, pasarile isi cauta cuiburi, iar omul intra si el in rezonanta cu bucuria naturii.

Fiul Babei Dochia, Dragobete poate fi asemanat cu Eros sau Cupidon, si se diferentiaza de blajinitatea Sfantului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat chipes, un neastamparat, un iubaret si un navalnic. Traditia dragobetelui este preluata de la vechii daci, unde Dragobete era un petitor si un nas al animalelor. Romanii au transfigurat Dragobetele in protectorul iubirii celor care se intalnesc in ziua de Dragobete, iubire care tine tot anul, la fel ca si a pasarilor care se "logodesc" in aceasta zi. Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc "pasare" insemnand chiar "mesaj al cerului".

Numele "Dragobete" vine de la "beat de dragoste" si aceasta sarbatoare se mai numea si "Sfantul Ion de primavara". I se mai spune si Dragomiru-Florea sau "Granguru" pentru ca acum are loc nunta pasarilor din padure. Se povestea ca pentru a-si atrage perechea, Graurul auriu punea cateodata in cuib un banut stralucitor.

Dragobete era si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii.

In unele zone, Dragobete era inchipuit ca un flacau voinic, puternic, frumos si tare iubitor, putand fi intalnit prin paduri. Unele fete si femei doreau chiar sa fie pedepsite de Dragobete, lucrand de ziua lui, iar apoi luand drumul padurii, aici fiind "nevoite" sa se lase iubite de Dragobete. Chiar daca mai "pedepsea" femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indragostitilor, tinerilor in general, putand fi considerat un veritabil Cupidon romanesc.

Aceasta sarbatoare patronata de Dragobete era asociata si cu momentul in care animalele devin fertile. Gospodinele dadeau pasarilor domestice, dar si pasarilor cerului in ziua de 24 februarie, hrana considerata afrodisiaca, constand in graunte de mei, orz, grau sau secara.

Dragobetele, personificare magica a iubirii, era insotit de zane numite "Dragostele". Soli ai destinului si ai evenimentelor implacabile, acestea il pandeau pe om pe cele mai neasteptate carari ale vietii. Ele cunosteau anume cuvinte de dragoste pe care le sopteau tinerilor indragostiti pentru a-si atrage iubirea dorita. Pentru a avea efect, nimeni in afara de urechea fiintei iubite nu trebuia sa auda aceste soapte de dragoste. In aceste soapte se regaseau cuvinte ca: dragoste, dor, drag, inima si numele persoanei iubite. Toate aceste gesturi si vorbe de dragoste constituiau, in acelasi timp, practici benefice pentru sanatatea si echilibrul energetic al organismului. In plus, ei practicau un obicei de initiere premaritala cu scopul de a se feri de farmece si facaturi de urat. Alta cerinta a Dragobetelui era juramantul de a nu se minti unul pe altul, juramant pe care si-l faceau pentru tot anul indragostitii sau prietenii deveniti frati de cruce cu ocazia ritualurilor de infratire practicate in aceasta zi.

De Dragobete, satele romanesti rasunau de veselia tinerilor si de chiuitul: "Dragobetele saruta fetele". Imbracati in straie de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci, flori de primavara, ghiocei si viorele. In jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si baietii discutau vrute si nevrute insa, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. In sudul Romaniei (Mehedinti), fetele se intorceau in sat alergand, obicei numit zburatorit, urmarite de cate un baiat caruia ii cazuse draga. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunti se mai pregatesc pentru toamna.

Fetele mari strangeau de cu seara ultimile ramasite de zapada, numita zapada zanelor, iar apa topita din omat era folosita pe parcursul anului pentru ritualuri de infrumusetare si pentru diferite descantece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi; aceasta apa, pastrata cu mare grija, avea proprietati magice, spunandu-se ca este nascuta din surasul zanelor, putand face fetele mai frumoase si mai dragastoase; daca nu erau omat si fragi, se folosea banala apa de ploaie sau cea de izvor.

Daca nu se tinea Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor putea indragosti in anul care urma. Se mai considera ca fiind cu semn rau daca o fata sau un baiat nu intalneau de Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca tot anul respectivii nu vor mai fi iubiti.

Sunt multe credintele populare referire la Dragobete, astfel se spunea ca cine participa la aceasta sarbatoare avea sa fie ferit de bolile anului, si mai ales de febra. De asemenea, Dragobete ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat.

Adultii aveau si ei traditiile si obiceiurile lor de Dragobete. Femeile credeau ca era indeajuns sa pui mana acum pe un barbat strain din sat si astfel deveneai dragastoasa si placuta barbatului pentru tot timpul anului care urma. Femeile mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, dar si pasarilor cerului. Ca orice sarbatoare, Dragobetele isi avea propriile interdictii: nu se blesteama, nu se vaneaza si nici nu se sacrifica pasari si animale salbatice ori domestice, deoarece astfel se strica rostul imperecherilor.

O veche legenda romaneasca spune ca Dragobete a fost transformat intr-o buruiana, numita Navalnic, de Maica Precista, dupa ce nesabuitul a indraznit sa ii incurce si ei cararile.