Sâmbătă, 06 Decembrie 2014 12:53

Drumul matasii

Nimeni nu poate sa spuna exact de cata vreme este cunoscut in China secretul obtinerii matasii. In 1958, la Quin Sham Yan, in provincia Zheijianf, arheologii au descoperit cele mai vechi tesaturi, intre care si resturi de tesaturi de matase. Cercetarile de baza de carbon -14 au aratat ca ele au o varsta de 2750±100 ani. Dar ele demonstreaza o tehnica a tesutului destul de avansata, un stadiu pentru atingerea caruia expertii cred ca a fost nevoie de minimum doua milenii, ceea ce inseamna ca in China matasea are o istorie de peste 5000 de ani.

Potrivit cercetatorului chinez Ma Yong, specialist in istoria provinciei Xianjiang, arta prelucrarii matasii ar fi cunoscut o mare inflorire intre secolele al VI-lea si al V-lea, in perioada din istoria Chinei denumita „Primavara si toamna”. Se pare ca, din aceasta perioada, cand regatele Jin si Qin si-au extins mult influenta spre popoarele nomade din nord-vest, dateaza si primele „exporturi” de matase: fara sa fi fost vorba de o forma de comert organizat, din baloturile de bagaje ale triburilor nomade din Asia Centrala matasea ajungea la sciti, iar de la acestia in Europa. Dovada? In Rusia s-a descoperit matase intr-un imens tunel din Muntii Altai, datand din secolul al V-lea i.e.n. Din aceeasi perioada sunt si resturile de tesaturi de matase descoperite in Grecia sau Luxemburg. Timp de vreo trei secole, matasea a urmat, deci, mai mult sau mai putin intamplator, acest traseu, din zona de la marea bucla a Fluviului Galben prin estul si nordul Muntilor Altai, stepele Kazahstanului si Rusiei sudice si prin nordul Marii Negre, pana in Grecia, Italia si nordul Alpilor.

Inaugurarea drumului propriu-zis al matasii a avut loc in secolul al II-lea i.e.n., in timpul dinastiei Han, cand imparatul Wu, initiind o alianta impotriva hunilor, a stabilit contacte cu popoarele din nordul Afganistanului de azi, si, pentru a conferi durata si stabilitate acestor relatii, ca si in scopul integrarii si utilizarii mai bune a regiunilor vestice ale tarii, a construit importante drumuri in nordul si sudul desertului Taklamasari. Mai tarziu, imparatii dinastiei Han aveau sa prelungeasca aceasta cale peste Pamir, stabilind, astfel, legatura cu drumurile existente deja in Asia centrala si de sud, prin care se putea ajunge, apoi, la Mediterana si in Imperiul Roman. Initial, arata Ma Yong, acest comert se desfasura, cel vputin partial, in cadrul misiunilor diplomatice pe care China antina le schimba cu popoarele Asiei centrale, dar, in scurt timp, el a fost preluat de „negustorii Hu” (adica „straini”), in speta iranieni. Cu timpul, acestia au inceput sa organizeze mari caravane de camile care, incarcate cu parfumuri, pietre pretioase si obiecte de sticla, traversau culmile inzapezite ale Pamirului si se indreptau, apoi, fie pe ruta nordica, fie pe cea sudica,  spre cursul superior al Fluviului Galben, iar, de acolo, peste „Muntele Lung”, spre Xian (Chang-an), sau Luo Yang, tinta calatoriei. In schimbul marfurilor aduse, ei luau matasuri fine, pe care le aduceau, apoi, prin Kashgar, Samarkand si Buhara sau prin Yarkand si Balkh, si, de acolo, mai departe prin Mary, Hamadan si Palmyra, spre locurile de destinatie de la Mediterana Antiochia si Tyrus, de unde se vindeau in marile centre ale Imperiului roman – si, mai tarziu, bizantin. Drumul era lung, dus-intors putea sa dureze un an sau chiar doi, anevoios si periculos, negustorii isi riscau adeseori viata, dar castigurile care ii asteptau dupa vanzarea matasurilor erau atat de mari, incat „drumul matasii” a functionat neintrerupt timp de 1500 de ani. Multe din orasele vestite ale Asiei centrale si vestice si-au datorat prosperitatea, inflorirea si frumusetea acestui negot.

Drumul nu era, dupa cum deja s-a vazut, al matasii decat intr-un singur sens – si, timp de un mileniu, nu a fost un drum exclusiv al matasii nici in acest sens. Marturia cea mai convingatoare, in aceasta privinta, o constituie faptul ca el nu a fost abandonat in momentul in care „secretul” a devenit public. Dupa cum dovedesc documentele istorice, faptul ca matasea se obtine din substanta secretata de larva unei specii de insecte a devenit cunoscut destul de repede in afara Chinei antice. Cresterea viermilor de matase era cunoscuta la vest de malul stang al Fluviului Galben in secolul al III-lea i.e.n., in actuala regiune Xnjiang Ulgura – in secolul al V-lea e.n., iar in Asia centrala si Iran – in secolul al VI-lea. In jurul descoperirii acestui secret s-au nascut multe legende, care contin poate si putin adevar. Una din ele spune ca o printesa chineza data in casatorie suveranului regatului Khotan ar fi trecut peste granita, in tara sotului, viermii de matase ascunsi in propria-i coafura. O alta, la fel de cunoscuta, spune ca doi calugari bizantini ar fi reusit sa treaca prin vama oua ale viermilor de matase, ascunse in teava toiagelor lor de bambus. Cum-necum, la cinci secole de la deschiderea drumului matasii secretul era public, dar aceasta artera comerciala a functionat inca o mie de ani – perioada in care (in secolul VII e.n.) a cunoscut punctul ei de maxima intensitate. Sfarsitul drumului matasii a venit mult mai tarziu si a avut alte cauze: progresele navigatiei, care au facut ca drumul pe mare sa fie preferabil, instabilitatea politica ce s-a declansat in Asia centrala, dupa moartea lui Tamerlan in 1405, si inchiderea de catre China a granitei occidentale in 1424.

In concluzie, se poate spune ca drumul matasii era lung, dus-intors putea sa dureze un an sau chiar doi. Era anevoios si periculos, negustorii isi riscau adeseori viata, dar castigurile care ii asteptau erau atat de mari incat „drumul matasii” a functionat neintrerupt timp de 1500 de ani.

Addthis