|
Feodor Mihailovici Dostoievski - opera literara
Dostoievski a fost unul dintre cei mai mari poeti tragici ai omenirii, egalul lui Eschil si Sofocle, al lui Dante si Shakespeare, caci a zguduit sufletele omenesti prin infatisarea durerilor celor mai grozave, vrednice de compasiunea cea mai cutremuratoare, dar le-a inaltat si le-a curatat apoi, prin evocarea zarilor celor mai senine ale omenirii.” Tudor Vianu
 Dostoievski este considerat parintele existentialismului dar si creator al romanului polifonic, caruia ii este specifica multitudinea vocilor si constiintelor autonome, in interactiune si coexistenta, confruntate intr-un dialog ce ramane permanent deschis.
F. M. Dostoievski abordeaza in creatia sa teme de natura realista, prezentand tipuri umane, in situatii reale, chiar daca asemenea situatii implica o parte urata, violenta. El coboara in abisurile cele mai profunde ale societatii, pentru a surprinde viata in deplinatatea ei, dar, mai cu seama, pentru a suprinde omul in acele momente de viata, pentru ca intr-un realism plenar “trebuie sa gasesti in om – omul” (F. M. Dostoievski, Scrieri despre literatura si arta). Prin introspectiile de mare finete facute personajelor sale, Dostoievski ne dezvaluie, in cele mai mici detalii, trairile lor sufletesti.
Dupa cum remarca Virginia Wolf, literatura dostoievskiana este atat de captivanta, incat impotriva dorintei noastre suntem atrasi inauntru, orbiti, sufocati, si in acelasi timp cuprinsi de un extaz tulburator. Acesta este, probabil, motivul pentru care opera lui Dostoievski a avut un asemenea succes la publicul de rand.
Desi, la fel ca majoritatea artistilor, adevarata lui valoare a fost cunoscuta abia dupa moartea sa, Dostoievski a avut un oarecare succes la public, inca din timpul vietii (succes i-a asigurat, de altfel, in clipele cele mai grele din punct de vedere financiar - cand era urmarit de creditori pentru datoriile la jocurile de noroc - un venit minim). Critica literara va descoperi mai tarziu in creatia sa nu doar un simplu roman realist, captivant, ci si un roman care deschide drumul catre descoperiri importante ale secolului douazeci, incluzand aici psihanaliza, existentalismul, modernismul.
Dostoievski a debutat in literatura la varsta de 22 de ani, cu romanul Oameni sarmani. Manuscrisul romanului este inmanat criticului literar Vissarion Bielinski in mai, 1845, iar in 15 ianuarie 1846, cartea vede lumina tiparului. Romanul s-a bucurat de un adevarat succes, si il va face pe tanarul Dostoievski, la doar 24 de ani, celebru peste noapte (“literatura rusa nu cunoaste nici un exemplu de glorie atat de repede castigata ca aceea a domnului Dostoievski” - va scrie mai tarziu Bielinski). Se spune că după publicarea lucrării, editorul Nicolai Nekrasov, a intrat în biroul criticului Vissarion Belinsky şi a anunţat că: “Un nou Gogol a apărut!”. Celebritatea adusa de roman ii va deschide scriitorului usile marilor saloane, si va face posibila intalnirea lui Dostoievski cu marii romancieri rusi ai acelor vremuri. Dar Dostoievski se va dovedi stangaci, nervos, arogant in relatiile cu acesti oameni, si cu majoritatea persoanelor din jurul sau, ceea ce va duce la o scadere rapida a interesului pentru el. Va ramane acelasi om agitat toata viata, osciland intre stari de liniste profunda si de irascibilitate maladiva. La acestea se vor adauga viata dezordonata, nechibzuinta, crizele de epilepsie, precum si viciul pentru jocurile de noroc. Dar acele momente de surescitare si de incordare nervoasa se vor dovedi perioade faste creatiei. Dostoievski insusi declara ca, pentru a scrie, are nevoie de pulsul vietii, al evenimentelor: “Dar sa gandesti si numai sa gandesti, fara nici o impresie din afara pentru a reinsufleti si sustine gandirea - e groaznic! Ma simt ca sub un clopot pneumatic din care tot aerul a fost scos”. (scrisoare trimisa de Dostoievski fratelui sau, Mihail, in 14 septembrie 1849).
Dupa faza realismului gogolian (nuvelele Oameni saraci (1846), Dublul (1846), Netoska Nezvanova (1849), Satul Stepancikovo si locuitorii sai (1859), romanul Umiliti si obiditi (1861)) si perioada de tranzitie, ce consemneaza noul proces de analiza psihologica din perspectiva interiorului uman (Amintiri din casa mortilor (1862), Intamplare neplacuta (1862), Insemnari din subterana (1864)), opera dostoievskiana isi desfasoara spectaculos temele (spovedania fara cainta, "adevarul neobrazat", tema ultimelor momente ale constiintei ajunsa in pragul nebuniei, ispasirea prin suferinta, degradarea personalitatii umane, tema vietii "nevrednice" si "lipsite de talc" cand e rupta din radacini de popor etc.), catre perioada marilor sale creatii (Crima si pedeapsa (1866), Jucatorul (1867), Idiotul (1868), Demonii (1872), Adolescentul (1875), Fratii Karamazov (1880)).
Sub raportul artistic, scriitorul elaboreaza naratiunea fara perspectiva, din maxima apropiere de erou si eveniment, ce devine succinta si intrucatva abstracta in ultima perioada, intensifica dialogizarea interioara pana la limita extrema, in conformitate cu structura polemica, utilizeaza “skazul” (element intemeiat pe vorbirea altcuiva, determinat de bivalenta vocilor ce se incruciseaza), alcatuieste cu finete dialogul disimulat, intemeiat pe cuvantul cu tertip, polivalent, creator de ambiguitate.
Literatura dostoievskiana este, asadar, una de factura realista, in care se imbina in mod evident elemente de psihanaliza, prin introspectiile facute personajelor sale, precum si elemente de existentialism si modernism.
Temele preponderente in creatiile sale sunt suferinta umana - si totodata, salvarea dobandita prin suferinta acceptata, si credinta sau necredinta in Dumnezeu, teme care l-au urmarit, de altfel, toata viata. Iata ce afirma Dostoievski in legatura cu ultimul roman scris, Fratii Karamazov, considerat de critica literara drept cel mai bun roman al sau: “Chestiunea principala ce va fi urmarita in paginile acestei carti este cea care m-a chinuit, constient sau inconstient, intreaga mea viata: existenta lui Dumnezeu”.
Caracterul psihanalitic al literaturii dostoievskiene
Dostoievski intuieste in operele sale un principiu important al psihanalizei, expus in termeni clari de Freud, abia multi ani mai tarziu. Este vorba de asa numitul concept al ambivalentei sentimentului - orice sentiment, abia ivit in constiinta omului, da nastere unui sentiment total opus, creand in felul acesta o tensiune interioara dusa la extrem. Toate personajele dostoievskiene se gasesc in aceasta situatie.
Desi Dostoievski nu se considera pe sine un psiholog (“Mi se spune ca sunt psiholog: e fals, eu nu sunt decat un realist in sensul cel mai inalt al cuvantului, adica descriu toate abisurile sufletului omenesc” (F. M. Dostoievski, "Scrieri despre literatura si arta")), in mod inconstient si, probabil, involuntar, el se inscrie intre romancierii psihologi ai vremii, si a fost interpretat ca atare: “... [Dostoievski] este singurul psiholog de la care am avut ceva de invatat: el apartine celei mai fericite descoperiri ale mele, mai fericita chiar decat cea a descoperirii lui Stendhal.” Nietzsche
Personajele dostoievskiene par sa aiba toate o anumita latura demonica, fie ca aceasta se manifesta prin cruzime, tiranie, fie ca se manifesta prin ipocrizie dusa la extrem. De cele mai multe ori, acest demon al personajelor lui Dostoievski se naste din dorinta de putere, din dorinta de a iesi din stadiul de om oarecare. “Dar, e de remarcat, ca aceasta vointa de putere, in romanele lui Dostoievski, duce intotdeauna la faliment. Supraomul din literatura dostoievskiana se dezvaluie pe parcurs, nu doar prin punctele sale forte, ci mai ales prin vulnerabilitatile sale, prin mastile dezgolite. Iar un punct important de remarcat aici este ca personajului dostoievskian pare sa ii lipseasca vointa de a merge pana la capat cu intentiile sale diabolice, ceea ce da intotdeauna o nota luminoasa, de speranta, intregii naratiuni”. Andre Gide
Un rol important in constructia personajelor dostoievskiene, in special cele negative, o au personajele “colportoare”, cele care prezinta informatii in legatura cu alte personaje, informatii prin care autorul construieste reputatia oamenilor pe care ii infatiseaza. Dostoievski, dand dovada de un tact artistic deosebit, se fereste sa nuante prea puternic trasaturile personajelor sale prin vocea altor personaje; nu le caracterizeaza in mod indirect pana la final, ci lasa deschisa in fata personajului o portita, prin care acesta se mai poate salva sau prin care se poate dezice de reputatia construita. Cititorul simte acest lucru, si in speranta ca nu totul este pierdut, continua lectura. Asadar, personajele dostoievskiene nu se lasa niciodata definite in totalitate.
Daca este adevarat ca toate personajele din literatura dostoievskiena au o anumita latura demonica, la fel de adevarat este ca absolut toate personajele lui Dostoievski au si o latura sentimentala. Se observa ca pana si cel mai negativ personaj isi deconspira la un moment dat o anume slabiciune, o vulnerabilitate, izvorata dintr-o emotie sau dintr-un sentiment.
Existentialism si modernism in literatura dostoievskiana
Albert Camus, reprezentant de seama al existemntalismului, ii dedica lui Dostoievski un capitol intreg in opera sa Mitul lui Sisif, capitol in care demonstreaza factura existentialista a literaturii dostoievskiene. Existentialismul, asa cum il propune Camus, se poate reduce la o singura fraza semnificativa: “viata merita sau nu sa fie traita inseamna a raspunde la problema fundamentala a filosofiei” (Albert Camus, Mitul lui Sisif) Plecand de la aceasta premisa, rationamentul propus de Camus vizavi de existentialismul din opera dostoievskiana, este totalmente logic.
Camus isi incepe argumentatia prin a afirma ca toti eroii dostoievskieni isi pun intrebari asupra sensului vietii, ceea ce le confera din start o anumita modernitate. Daca in clasicismul anterior lui Dostoievski ceea ce importa sunt problemele morale, in modernism ne confruntam cu probleme metafizice. Intrebarile legate de viata si sensul vietii pe care si le pun personajele din literatura dostoievskiana sunt atat de intense, incat duc, de cele mai multe ori la solutii extreme - sinuciderea ( sinucidere logica - cum o numeste chiar Dostoievski in Jurnalul unui scriitor).
Dostoievski nu se multumeste, insa, cu o simpla analiza a sensului vietii, prin intermediul personajelor sale, ci plaseaza acest mod de a gandi in centrul romanelor sale, in asa fel incat toate evenimentele isi gasesc radacinile aici. Camus precizeaza ca “daca Dostoievski s-ar multumi cu aceasta analiza, n-ar fi decat filosof. Dar el ilustreaza consecintele pe care asemenea jocuri ale spiritului le pot avea in viata unui om si, prin aceasta, e artist”.
In aceste conditii, personajul dostoievskian dezamagit, deznadajduit, ajunge la concluzia ca: “De vreme ce, la intrebarile mele in legatura cu fericirea, mi s-a raspuns prin mijlocirea constiintei mele ca nu pot fi fericit atfel decat in armonie cu marele tot, pe care nu-l concep si nu voi fi niciodata in masura sa-l concep, evident... De vreme ce, in sfarsit, in aceasta ordine a lucrurilor, imi asum rolul de reclamant si totodata de garant, de acuzat si de judecator si de vreme ce gasesc aceasta comedie a naturii cu desavarsire stupida, socotind chiar umilitor din parte-mi sa accept s-o joc... In calitatea mea indiscutabila de reclamant si de garant, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care, cu o atat de nerusinata indrazneala, m-a facut sa ma nasc ca sa sufar, o condamn sa fie nimicita odata cu mine. (Jurnalul unui scriitor).
Rationamentul, uneori absurd al personajelor dostoievskiene este o dovada in plus al caracterului lor existentialist, si, totodata, modern.
Opere literare
Romane
Oameni sarmani (1846)
Dublul (1846)
Visul unchiului (1859)
Satul Stepancikovo si locuitorii sai (1859)
Umiliti si obiditi (1861)
Amintiri din casa mortilor (1862)
Intamplare neplacuta (1862)
Insemnari din subterana (1864)
Crima si pedeapsa (1866)
Jucatorul (1867)
Idiotul (1869)
Eternul sot (1870)
Demonii (1872)
Adolescentul (1875)
Fratii Karamazov (1880)
Nuvele
Domnul Prokharchin (1846)
Romanul in noua scrisori (1847)
Gazda (1847)
Sotul gelos (1848)
O inima slaba (1848)
Hotul cinstit (1848)
Pomul de Craciun si o nunta (1848)
Nopti albe (1848)
Micul erou (1849)
O anecdota nostima (1862)
Crocodilul (1865)
Visul unui om ridicol (1877)
Non-fictiune
Jurnal de scriitor (1873-1881)
Surse şi adrese web utile:
http://www.scs.ubbcluj.ro/~dair0377/viataDostoievski.html
Related news items:
Newer news items:
Older news items:
|
