Joi, 03 Iunie 2010 20:37

 

Frumosul – fenomen estetic de bază

şi categorie centrală a esteticii

 

Frumosul reprezintă un fenomen complex deosebit de fluid şi prin urmare greu de definit.

Ceea ce este frumosul pentru noi astăzi, elenii numeau Kalón, iar latinii – pulchrum. Acest ultim termen a dispărut în latina renascentistă, lăsând locul unui cuvânt nou bellum (de la „bonum”, diminutivat „bonellum”, abreviat – „bellum”) devenit în italiană „bello”, în franceză – beau, iar în engleză beautiful. În română s-a păstrat termenul frumos în care se recunoaşte uşor latinescul formosus. În orice caz, ceea ce este important este faptul că şi-n limbile vechi şi-n cele actuale sunt şi substantive şi adjective derivate dn acceaşi rădăcină: Kallós şi Kalon, pulchritudo şi pulcher, bellezza şi bello, frumuseţe şi frumos. De asemenea, se ştie că grecii utilizau adjectivul substantivat tó Kalon pentru frumuseţe, iar „Kallós” l-au păstrat pentru noţiunea abstractă, pentru frumos.

Se poate distinge între o teorie cu privire la frumos şi o definiţie dată frumosului. Se poate accepta astfel că, atunci când se spune că frumosul e „ceea ce place când este privit”, noi dăm o definiţie frumosului, iar atunci când spunem, de pildă, că „frumosul constă în alegerea proporţiilor, în dispunerea adecvată a părţilor, în fapt, în mărime, calitate şi cantitate şi-n raportul lor reciproc”, atunci formulăm o teorie despre frumos. În primul caz, o definiţie ne va spune cum se recunoaşte frumosul, iar în cel de-al doilea, o teorie cere explicit să spunem cum se explică frumosul. O atare teorie pe cât de cuprinzătoare, pe atât de longevivă cu privire la frumos este numită de acest teoretician „Marea teorie”. Cei ce-au iniţiat-o au fost pitagoreicii, dar ea a străbătut după aceea timpurile, rămănând aproape nemodificată până în secolul al XVII-lea european. Ea are, totodată, calitatea că se aplică şi plasticii şi muzicii deopotrivă. Elementul esenţial al acestei teorii îl constituie ideea de proporţie, cea de simetrie şi cea de armonie. Astfel, frumosul apare numai în obiectele în care părţile se raportează unele la altele ca numere simple. Mai precis: justa alcătuire şi concordanţa tuturor lucrurilor compuse provin din cele cinci proporţii cuprinse între cele patru numere simple (1, 2, 3, 4). O atare teorie se aplică şi este recognoscibilă în sculptura şi arhitectura clasică grecească, iar Vitruviu în celebrul său Tratat despre arhitectură consfinţeşte şi pentru latini canoanele ataşate acesteia. Oricum, Sfântul Augustin va fi cel care va da formula paradigmatică a Marii Teorii: „Numai frumosul place; în frumos – formele; în forme – proporţiile; în proporţii - numerele”. Se consideră, de asemenea, că sunt câteva teze conexe Marii Teorii: 1. caracterul raţional al frumosului; 2. caracterul cantitativ al frumosului; 3. caracterul obiectiv al frumosului; 4. dimensiunea metafizică a frumosului (afirmată şi de pitagoreici şi de Heraclit, dar şi de stoici şi de gânditorii creştini).

Folclorul a definit în mod semnificativ acest aspect fundamental în proverbul: „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”. De asemenea expresia „Frumuseţea este în ochii privitorului” exprimă acelaşi lucru.

Percepţia frumosului este deci intim legată de specificul şi de dominantele fiecăruia, după cum se şi spune: „Despre gusturi nu se discută”.

Frumosul este totdeauna perceput în cadrul relaţiei dintre cel ce conştientizează şi ceea ce este contemplat şi considerat de respectiva persoană ca fiind frumos. Perceperea frumosului este strâns legată de particularităţile psihice, mentale şi spirituale ale fiinţei respecive.

Frumosul, indepedent de realitatea sa, este reprezentarea în conştiinţa omului a proprietăţilor şi caracteristicilor apreciate ca adevărate, armonioase, bune şi înălţătoare ale obiectului, realităţii sau fiinţei percepute.

 

În cultura antichităţii, când valorile spirituale erau concepute şi apreciate sincretic, frumosul este contopit în mod frecvent cu binele, adevărul, armonia şi utilul. Iar aceste valori treceau reciproc una peste alta. Înţeleptul Platon considera frumosul, armonia, adevărul şi binele întro neîncetată fuziune.

În Simpozion, Platon surprinde şi defineşte tocmai acest caracter obiectiv şi nu subiectiv al frumosului, absolut şi nu relativ transcendent şi nu imanent al acestuia, atunci când afirmă: „un frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i întro privinţă frumos, într-alta urât; câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumos ce nu se-nfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu rezidă întrun supravieţuitor; în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuşi întru sine, pururea identic sieşi ca fiind de un singur chip; frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase, el să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.” Înseamnă că astfel definit, ceea ce e frumos nu e frumos în funcţie de altceva, ci este frumos în eternitate şi pentru sine.

Ulterior, alte încercări de definire au tins să aprecieze frumosul ca „splendor” – splendoarea adevărului (la unii platonicieni); ca „splendor ordinis” – splendoarea ordinii (la Sf. Augustin); ca „splendor formae” – splendoarea formei (la Thomas d’Aquino) sau ceea ce place fără concept (la Kant), ca întruchipare sensibilă a ideii de adevăr (la Hegel), ca echilibru între sublim, armonie şi graţie.

Kant şi-a elaborat estetica pornind de la poziţia pe care o ocupa frumosul şi arta derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare între intelect şi raţiune. În cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur şi simplu, nu prin impresia simţurilor, nici prin concept. Frumosul este descris prin determinanţii judecăţii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfacţii fără nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relaţie, reprezintă o finalitate subiectivă;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfacţii generale.

În aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetică raportează imaginaţia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeaşi facultate este raportată la raţiune în vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispoziţie a sufletului conformă cu dispoziţia determinată de influenţa moralităţii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se bazează pe un sentiment particular de plăcere produs de obiect dar trebuie totodată să-şi descopere acele principii a priori prin care plăcerea să se lege de reprezentarea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultăţile necesare pentru arta frumoasă sunt imaginaţia, intelectul, spiritul şi gustul. O atenţie deosebită acordă Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care se întruchipează ideile estetice.

Immanuel Kant este cel care va aduce clarificările cele mai importante în privinţa definirii naturii frumosului. Două asemenea clarificări sunt mai mult decât importante, sunt esenţiale: a) toate criteriile despre frumos sunt individuale; b) frumosul este confirmat de fiecare obiect luat în parte şi el nu poate fi închegat în confirmări generale. Caracterele frumosului după Kant sunt: a) ceea ce place în mod universal fără concept; b) ceea ce place în mod descentralizat; c) ceea ce reprezintă o finalitate fără scop.

Din cauza polivalenţei atât de accentuate a frumosului, unii teoreticieni au optat pur şi simplu pentru o identificare a frumosului cu integrarea armonioasă a părţii întrun întreg ca fiind accepţia lui cea mai largă.

Mulţi însă, nu s-au putut sustrage intuiţiei faptului că, în intimitatea sa frumosul implică ceva din structura perfecţiunii, armoniei şi binelui.

Modurile de existenţă ale frumosului sunt, fireşte, multiple. Două sunt însă domeniile unde se manifestă cu deosebită pregnanţă: în natură şi în artă. S-au constituit astfel, două concepte distincte, îndelung discutate: conceptul de frumos natural şi conceptul de frumos artistic.

Oricum, în istoria de două decenii a gândirii estetice (înţeleasă în sens larg), s-a trecut de la noţiunea generală de frumos, de la frumosul metafizic la noţiunea clasic-clasicistă a frumosului. Aceasta a intrat în criză, şi faptul este evident în felul în care romantismul de început de secol XXI a impus sublimul în prim planul categoriilor estetice. În aceeaşi ordine ideatică, se poate afirma că s-a trecut de la evidenţierea frumuseţii lumii la ideea frumosului din artă, s-a produs, prin urmare, trecerea de la o teză metafizică la concretizarea şi obiectivarea ei. În toată această perioadă s-a trecut, de asemenea, de la frumosul priceput prin intelect la cel perceput prin simţire, iar obsesiva căutare a unui caracter obiectiv al frumosului a fost părăsită, încet, dar sigur, pentru o obsesie de semn contrar: frumosul este eminamente subiectivitate. De aici şi până la afirmarea, în cadrul esteticii  fenomenologice, a ideii, conform căreia obiectul estetic (frumosul) este corelatul experienţei estetice, n-a mai fost decât un pas. Nicolai Hartmann, Roman Ingarden sau Mikel Dufrenne vor adânci interpretativ tocmai o asemenea viziune despre natura valorii estetice, a frumosului, în sensul cel mai larg al termenului. Mai mult, după maturizarea deplină a axiologiei şi după ce în chip firesc frumosul a fost cercetat din unghiul valorilor (natura valorii estetice, relaţiile esteticului cu celelalte clase şi tipuri de valori etc.), s-a ajuns la o concluzie extrem de fertilă din punct de vedere metodologic: frumosul este sinonim cu valoarea estetică. Un asemenea punct de vedere este susţinut de Liviu Rusu în Logica frumosului (1946). Pentru autorul român, valoarea estetică, frumosul face parte din rândul valorilor dignitative alături de adevăr, ca valoare centrală a domeniului cunoaşterii, şi alături de bine, ca valoare centrală a domeniului etic. În timp ce binele şi adevărul sunt valori heterotelice şi transgrediente, frumosul este o valoare autotelică şi imanentă, după cum s-a arătat deja.

În ceea ce-l priveşte pe Nicolai Hartmann, acesta susţine că frumosul este „obiectul universal al esteticii” şi-n acest sens, el răspunde obiecţiilor aduse acestei afirmaţii de principiu. Aceste obiecţii erau: a) ceea ce se atinge în realizările artistice nu este întotdeauna frumosul; b) că ar exista genuri întregi ale valabilităţii estetice care nu se reduc la frumos; c) că estetica are de-a face cu urâtul. În fond, arată Hartmann, sunt argumente tari pentru ca „să ne menţinem la frumos ca valoare estetică fundamentală şi să subsumăm tot ce e reuşit şi plin de efect în artă.”

Oricum, arată Hartmann, dacă se lasă la o parte vocabularul extraestetic, rămân două semnificaţii ale frumosului, una în sens larg şi alta în sens restrâns. În sens larg, frumosul, înţeles ca ceea ce are în genere valabilitate estetică, este sinonim cu o categorie universală a valorii estetice, sau altfel spus, frumosul în această accepţie strict estetică, trebuie înţeles ca un concept suprem al tuturor valorilor estetice. În sens îngust, frumosul stă în opoziţie cu sublimul, tragicul, graţiosul, comicul etc. Cele două sensuri nu trebuie amestecate şi principala grijă ar trebui să fie de-a le menţine separate odată ce sunt întrebuinţate. Hartmann ia drept bază a concepţiei sale în estetică, sensul larg. Acesta, afirmă el, fără a se lăsa loc nici unui dubiu „urmează să fie menţinut chiar şi colo unde genurile speciale ajung pe primul loc. Acestea apar atunci ca specii ale frumosului.” Mai mult, există în acest caz şi avantajul deloc de neglijat, şi deloc fără importanţă practică, „că cel mai curent concept estetic este ridicat pe treapta de concept fundamental”, iar grija de-a elabora un concept suprem, construit în mod artificial, devine de prisos.

În gândirea estetică autohtonă, Ion Ionaşi păstrează, pe de o parte, indicaţia metodologică a lui Liviu Rusu – frumosul trebuie şi poate fi înţeles ca sinonim cu valoarea estetică. Întro viziune largă, cuprinzătoare, acesta este definit drept „cea mai generală valoare specială”, în sensul că, tot ceea ce interesează simţurile „inferioare” (teoretice) şi cele superioare, „teoretice” (văzul şi auzul) poate deveni, în principiu, estetic (frumos). Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, în ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos şi valoarea estetică, se poate accepta următoarea definiţie-caracterizare: frumosul este „concretul semnificativ, cu condiţia ca maximala semnificaţie să fie perfect cotopită, cu şi topită în maxima concreteţe.”  În fapt, remarcă Ion Ianoşi, frumosul sinonim cu valoarea estetică prezintă o deosebire calitativă faţă de toate celelalte clase şi tipuri de valori; numai frumosul trimite obligatoriu la fenomenalitate, la apariţie şi aparenţă, la raporturi de apariţie. „Toate celelalte valori sunt, dimpotrivă, substanţiale, numai trecător şi incidental „exemplificate” prin şi pe fenomen.” Actul esenţial al cunoaşterii lor se reduce la cunoaşterea esenţei lor. Esenţiale în cazul valorii estetice – de aceea, şi în cazul artei – sunt însă tocmai aparenţa şi apariţia, independent de care esenţa nu există şi nu poate fi gândită. Gândim, propriu-zis, toate celelalte valori, cu sprijinul facultăţilor noastre intelectual-teoretice; singura pe care o gândim simţind-o, o înţelegem trăind-o, a cărei adâncime o surprindem la suprafaţa ei concret desfăşurată şi concret dimensionată, singura pe care o gândim vizual, auditiv, tactil, gustativ, sensibil – este valoarea estetică”, este frumosul.

Omul există, nu numai pe baza legilor intelectuale şi practice, dar şi în strânsă legătură cu legile frumosului, armoniei şi esteticului, care ne înconjoară, a societăţii şi opera de artă. Însuşi omul ar fi o operă de artă, dacă ar lua ca model idealul. Viaţa este o copie a artei, iar rolul unor persoane din jur pare a fi a unor personaje din filmele rulate la cinematograf. Foarte des vedem pecetea frumosului pe diferite obiecte, activităţi şi lasă impresii plăcute ochiului şi nu numai.

Am putea spune că frumosul reprezintă acea categorie ce este considerată ca fiind fundamental legată de reflectarea în întreaga manifestare a adevărului, armoniei şi binelui.

Un lucru nu este frumos pentru că-l iubim, ci îl iubim tocmai pentru că este frumos şi bun.

Obiectul reprezentării artistice nu se face, evident, datorită acestei reprezentări, frumos, chiar când reprezentarea e cu adevărat genială. Şi totuşi, în operă rămâne frumuseţea. Ea se găseşte în alt plan şi nu maschează lipsa de frumuseţe a obiectului reprezentat. Frumuseţea atârnă tocmai de reprezentarea însăşi. Ea constituie veritabilul frumos artistic, frumosul poetic, frumosul desenului sau al picturii.

Frumuseţea pretinde trei condiţii: întâi, integritatea sau perfecţiunea, căci lucrurile lipsite de ea sunt prin însăşi această lipsă urâte; în al doilea rând, proporţia cuvenită sau armonia; şi în fine, claritatea, motiv pentru care cele care au culoare strălucitoare se numesc frumoase.

În mod general trebuie să spunem: frumuseţea este şi rămâne legată de o apariţie sensibilă – sau, ca în poezie, de un analogon al sensibilităţii, fantezia deplin concretă şi intuitivă. Nu aceea ce apare constituie frumosul, ci exclusiv apariţia înseşi. Prin restul conţinutului valoric – de pildă, cel moral – a ceea ce apare, raportul de apariţie poate creşte, e drept, simţitor în greutate, iar frumuseţea, în deplinătate de sens şi în adâncime; dar niciodată un atare conţinut valoric nu poate înlocui apariţia înseşi sau să o facă de prisos, deci nici nu poate constitui, în ceea ce îl priveşte, valoarea estetică.

În gândirea estetică românească, Tudor Vianu afirmă explicit următoarele idei: între frumuseţea artei şi frumosul din natură există o completă eterogenie, este rezonabil să considerăm doar frumosul artistic drept obiect unic al esteticii; frumosul natural apare a fi un element dat, pe când frumosul artistic este un produs, o operă; nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte arta: „o operă de artă este un popas de frumuseţe întro lume urâtă sau indiferentă.”

Fără îndoială, în viaţa de toate zilele suntem obişnuiţi să vorbim de culoare frumoasă, de un cer frumos, de un fluviu frumos, despre flori frumoase, animale frumoase şi, mai mult însă, despre oameni frumoşi, totuşi – deşi nu vrem să ne angajăm în dezbaterea privitoare la întrebarea în ce măsură este voie să fie atribuită cu bună dreptate calitatea de frumuseţe unor astfel de obiecte şi, în general în felul acesta frumosul din natură să fie aşezat alăturea de frumosul artei – împotriva acestui fapt se poate deja afirma că frumosul arte stă mai sus decât natura. Deoarece frumuseţea artistică e frumuseţea născută şi renăscută din spirit şi cu cât spiritul şi producţiile lui sunt superioare naturii şi fenomenelor ei, tot pe atât este şi frumosul artei superior frumuseţii naturii.

Dacă este un lucru care ne leagă pe noi oamenii este creaţia şi plăcerea de a trăi frumosul din muzică. În orice colţ al lumii, oriunde ai căuta există cel puţin un tânăr artist care aşteaptă să se „ridice”, să-şi pună în valoare valeităţile artistice.

Muzica este menită să dea chip sensibil lumii ideilor, adresându-se nemijlocit sufletului prin cea mai puţin materială substanţă: sunetul. Dacă pictura se foloseşte de culori, sculptura de materie-formă, poezia de cuvânt, muzica se sustrage atât reprezentării materiale, cât şi oricărui concept, ea exprimându-se cu o mare forţă de seducţie, însă în modul cel mai abstract cu putinţă din punctul de vedere al posibilităţii de a fi interpretată. Muzica singură nu se foloseşte de imagini vizuale, nici de construcţii semantice, transmiţându-şi forţa expresivă exclusiv prin mijlocirea auzului.

Ca artă a „imaginilor muzicale” sau „auditive”, muzica se bucură, în ciuda mesajului său aparent abstract, de cea mai mare trecere în rândurile publicului. Ca metodă de lucru, se constată că un fond muzical, deşi pare perturbator, uşurează mult concentrarea specifică muncilor cu grad ridicat de automatizare. Muzica reuşeşte să „traducă” o stare de agitaţie, de risipire interioară, în energie şi forţă controlabilă – aflat „în elementul său”, orice om se destinde după o zi obositoare şi stresantă, regăsindu-se prin ascultarea unei melodii potrivite structurii sale psihologice. Manifestarea stradală a muzicii o datorăm în general diverselor sărbători, iar în situaţiile cele mai puţin fericite, fie teribilismului adolescentin izvorât din crizele de personalitate specifice vârstei, fie nesimţirii adulte, când casetofoanele urlă la maximum, în biserică, muzica integrată liturghiei predispune către starea de rugăciune şi de comuniune cu Dumnezeu. Mintea şi inima omului se (re)unesc atunci, surprinse, chiar dacă imperfect şi vremelnic, spre a gusta din binefacerile lui Dumnezeu. „Omul care se roagă cântând, se roagă de două ori”, spune un proverb „musical”. În sfârşit, probabil că abia la filarmonică funcţia estetică a acestei arte se receptează întro formă „pură”, dar numai dacă nu poposim în acest spaţiu magic doar ca urmare a unor imbolduri mondene, sau dintrun oarecare snobism. Antiteză perfectă a filarmonicii, discoteca se oferă tânărului de azi ca refugiu ideal, în sensul că aici, departe de atmosfera opreliştilor familiale sau „şcolare”, aproape orice este permis.

Frumosul se află în ochii privitorului, spunea cineva acum mult timp. Şi avea imensă dreptate. Frumosul nu se recunoaşte, nu se învaţă sau se arată, frumosul se simte, după regulile interioare ale fiecăruia.

 

 

Surse şi Adrese Web Utile

Angi, Ştefan, Prelegeri de estetică muzicală, Editura Universităţii din Oradea, 2004

Hartmann, N., Esteica, Editura Univers, 1974

Morar, V., Estetică – interpretări şi texte, Editura Universităţii, Bucureşti, 2003

Rusu, L., Logica frumosului, ELU, Bucureşti, 1968

xxx, Dicţionar de estetică generală, Ed. Politică, Bucureşti, 1972

 

Addthis