Guy de Maupassant citate

Guy de Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893) a fost un scriitor francez al secolului al XIX-lea. În scurta sa existenţă, Maupassant a scris 6 romane, aproximativ 300 de nuvele, 3 cărţi de călătorie şi 1 singur volum de poezie. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: O viaţă/Une Vie (1883), Bel-Ami/Bel-Ami (1885), Pierre şi Jean/Pierre et Jean (1888), etc. Iată câteva citate celebre ale lui Guy de Maupassant.

Am ajuns la convingerea că cine vrea să scrie bine, ca artist, colorist, ca om de simţuri şi plăsmuitor de imagini, acela trebuie să descrie, iar nu să analizeze ... În fond, arta noastră are menirea să facă vizibile, interesante şi mai cu seamă estetice, părţile intime ale sufletului. Pentru mine psihologia în roman şi nuvelă se reduce la aceasta: cu ajutorul vieţii să ni se arate omul ascuns.

Artistul este un om jupuit de viu, o creatură care vibrează înfiorată.

Când aud muzică, pare că mi se desface pielea de pe carne ... Stau ca un om jupuit de viu; orchestra cântă pe nervii despuiaţi, cutremuraţi, care se înfioară la fiecare ton.

Când mă gândesc la tine ... simt în adâncul sufletului şi făpturii mele o beţie de nedescris pentru că îţi aparţin, şi o nevoie irezistibilă de a-ţi dărui şi mai mult din mine... Atunci când iubeşti nu există nimic mai frumos decât să dai, să dai mereu, tot, tot, viaţa, gândurile, trupul, tot ce ai, să simţi că dai şi să fii gata să rişti totul pentru a da şi mai mult.

Cine are noroc la bani, pierde în dragoste.

Cu buzunare goale şi sânge clocotind te înfierbântă apropierea femeilor pierdute ce dau târcoale la colţ de stradă.

Două făpturi nu se pătrund niciodată până în suflet, până în adâncul gândurilor, merg alături una de alta, îmbrăţişate uneori, dar niciodată contopite, fiinţa morală a fiecăruia dintre noi rămâne veşnic singură în viaţă.

E atât de adâncă şi de tristă tăcerea odăii în care trăieşti singur!

Eu nu sunt decât un savant! ... Câtă modestie ... E piramidal ... Şi nimeni nu râde ...

Inima are taine pe care nici o raţiune nu le poate pătrunde.

Inima unei femei nu se topeşte chiar dacă ai aruca-o la cuptoarele soarelui, o lacrimă însă o înmoaie.

Iubesc în tine omul acela pe care numai eu l-am descoperit, un om care nu-i cel ce aparţine lumii, cel admirat, cunoscut, ci unul doar al meu, care nu se mai poate schimba, care nu poate îmbătrâni, pe care nu pot să nu-l iubesc, fiindcă îl privesc cu nişte ochi ce nu-l văd decât pe el...

La ce ar folosi să trăieşti, dacă n-ai simţi puternic. Nu-i invidiez pe oamenii care au inima acoperită cu o carapace de broască ţestoasă sau cu o piele de hipopotam. Fericiţi sunt numai aceia care suferă de pe urma senzaţiilor lor, care le primesc ca pe nişte şocuri şi le gustă ca pe nişte bunătăţi. Pentru că trebuie să ne trecem prin minte toate emoţiile, fericite sau triste, să ne saturăm cu ele, să ne îmbătăm până la cea mai ascuţită bucurie şi până la desperarea cea mai dureroasă.

Ne iubim mama aproape fără s-o ştim, pe nesimţite, căci asta-i tot atât de firesc ca şi viaţa; şi nu ne dăm seama cât de adânci sunt rădăcinile acestei iubiri decât în momentul despărţirii finale. Nici o altă afecţiune nu se poate compara cu ea, căci toate celelalte rezultă din întâlniri, în timp ce ea este din naştere; toate celelalte ne sunt oferite mai târziu, de către hazardul existenţei, pe când ea vieţuieşte din prima clipă, în însuşi sângele nostru.

Nu sunt în stare să-mi iubesc arta cu adevărat. O analizez prea mult. Simt prea tare cât de relativă este valoarea ideilor, a cuvintelor, şi chiar a celei mai perfecte inteligenţe ... Nu mă pot opri să nu dispreţuiesc gândirea, fiindcă-i atât de slabă, şi forma, pentru că-i aşa de imperfectă. Pe mine mă stăpâneşte iremediabil ideea insuficienţei omeneşti, a oricărei silinţe a noastre, fiindcă rezultatele sunt totdeauna nişte mizerabile şi neisprăvite lucruri.

O operă de artă nu e superioară decât dacă este, în acelasi timp, un simbol şi expresia exactă a unei realităţi.

Patriotismul este un fel de religie; este oul din care ies războaiele.

Pentru oricare lucru pe care vrei să-l spui, nu există decât un cuvânt pentru a-l exprima, un verb pentru a-l însufleţi şi un adjectiv pentru a-l califica.

Timpul este un reparator infailibil, care tămăduieşte fără nici un leac rănile sufletului.

Totul este aşa de uniform; lipseşte noutatea.

Viaţa este un povârniş. Cât urci, îi priveşti vârful şi te simţi fericit; dar când ajungi sus în creastă, zăreşti dintr-o dată coborâşul, şi sfârşitul, care e moartea. Merge încet la suiş, dar la coborâş merge repede.

Viaţa nu-i niciodată chiar atât de bună, dar nici chiar atât de rea pe cât pare.