Iarba parfumata de cimbrisor - beneficii, proprietati si indicatii terapeutice

Este vorba despre o planta aromata si foarte populara. Botanistii o denumesc Thymus, iar in popor este cunoscuta sub numele de iarba mirositoare, cimbrisor sau cimbru de camp, in vechime numita chiar iarba Maicii Domnului.

Semiarbust peren, cimbrisorul creste in tufisuri-insulite, mici dar compacte. De departe ele pe niste ronduri pitice, adesea in culorile cele mai pestrite. Venind insa mai aproape putem oserva ca nu este vorba de flori adevarate, ci de mici gurmanzi inaripati – fluturii care s-au ingramadit aici pentru a se delecta cu nectar. De cele mai multe ori se pot intalni aici: lamaita sau fluturele galben (Gonepteryx rhamni din familia Pieridae), fluturii rosii din familia Pyralididae precum si Nymphalis (Vanessa) antiopa – fluture avand aripi negre cu bordura de culoare mai deschisa.

Printre amatorii de nectar de cimbrisor se numara si greoii si zgomotosii barzauni, precum si delicatele truditoare – albinele. Ce-i drept, barzaunii si albinele nu se prea observa caci in asidua cautare a nectarului ele se afunda zeloase in adancimea desisului de cimbrisor.

Aceasta ravna este pe deplin justificata intrucat cimbrisoul este cunoscut de mult ca buna planta melifera care da mult nectar. Ea infloreste vreme indelungata, si ceea ce este deosebit de important, intr-o perioada destul de saraca in plante inflorite, si anume de la inceputul lui iulie si pana toamna tarziu.

Cimbrisorul melifer a fost apreciat la justa valoare inca de vechii greci care il considerau, impreuna cu albina, drept simbol al harniciei. Multele Chimetos din Elada era renumit prin mierea sa de cimbrisor. In vremuri trecute cimbrisorul se bucura de respect si la alte popoare, iar cavalerilor Evului mediu le placea sa-si impodobeasca esarfele cu imaginea ramurelelor de cimbrisor inconjurate de albine.

Cimbrisorul se bucura de mare simpatie si la vechii slavi. In timpurile pagane stramosii slavilor il ridicau la rangul de planta de cult. In timpul jertfirilor se aruncau in foc mici manunchiuri de cimbrisor. Arzand el scotea un fum aromat – ca cel de tamaie, care se inalta usor la cer, confirmand prina ceasta, dupa parerea paganilor, ca zeii au acceptat jertfa. Este interesant faptul ca afumarea cu cimbrisor se practica si in vremuri mai tarzii, de data aceasta cu un scop pur laic. Potrivit sfatului multor batrani cunoscatori de ierburi se recomanda afumarea vacilor cu cimbrisor dupa ce au fatat, afumarea ulcioarelor cu lapte pentru a se obtine mai mult caimac si smantana, precum si afumarea uneltelor de vanat si pescuit, pentru o prada cat mai bogata. Se utiliza afumarea cu cimbrisor si in tratamentul tuberculozei, al insomniei, al tusei si chiar al alcoolismului.

Medicina empirica nu s-a putut marginaliza la utilizarea “fumului aromat”, ci practica pe scara larga si infuzia de cimbrisor in cazul unei proaste digestii, ca mijloc diuretic sau pentru intarirea stomacului, in cazul durerilor de piept, precum si in multe alte cazuri. Cimbrisorul era folosit cu draga inima si pentru comprese, bai aromate si era mirosit in caz de lesinuri.

Nici medicina actuala nu este indiferenta fata de cimbrisor. Chiar fumul de cimbrisor este recunoscut ca fiind destul de util, intrucat detine o oarecare actiune bactericida. Infuziile si extractele reprezinta un bun mijloc expectorant. Tot ele potolesc durerile in caz de radiculite, nevrite etc. Extractul de cimbrisor face parte de asemenea din compozitia cunoscutului preparat medicamentos – pertusinul.

Frunzulitele marunte ale cimbrisorului, care-i acopera in intregime tulpinile, sunt presarate de glandule dese, continand un ulei etiric parfumat, care consta aproape numai din hidrocarbura aromatica timol. Aceasta substanta este folosita in medicina ca bactericid de mare eficienta.

Foarte originale sunt floricelele bilabiate ale cimbrisorului, cel mai adesea colorate in nuante purpurii-violete sau rosiatice si doar uneori albe.

Cimbrisorul, ca planta medicinala, se colecteaza tocmai in perioada infloririi. Tulpinitele sale fragile nu trebuie rute, ci doar taiate cu precautie pana la jumatate, cu un cutit ascutit sau cu o foarfeca, caci numai in felul acesta cimbrisorul isi poate reinnoi destul de bine, desi incet, partile pierdute.

Continutul ridicat in ulei etiric valoros a conditionat utilizarea lui si in calitate de condiment (in industia conservelor si la mancarurile cu carne).

Uleiul etiric al cimbrisorului se considera specie colectiva care consta dintr-un mare numar de mici tipuri ecologice si forme de trecere intre acestea. El este cunoscut in botanica sub denumirea de Thymus serpyllum si este considerat ca facand parte din familia labiantelor. Este interesanta sursa denumirii generice a plantei – Thymus. Aceasta provine de la cuvantul grecesc “thymus” care se traduce prin “forta”, “spirit”, aceasta constituind un omagiu adus actiunii pe care o exercita asupra omului. Denumirea specifica demonstreaza particularitatile cresterii sale intrucat in limba greaca veche cuvantul respectiv sugereaza notiunea de tarare.

Cimbrisorul nostru are si un frate remarcabil care creste in stare salbatica pe tarmurile marii Mediterane. La exterior aceste doua specii sunt destul de asemanatoare, dar cea mediteraneana este mai inalta, ajungand adesea la inaltimea de 50 cm. Aceasta se caracterizeaza si printr-o tulpina dreapta, mai zvelta, inflorescente mai putin aglomerate, precum si frunzulite marunte cu marginile rasfrante in jos intr-un mod caracteristic. Aceasta specie este denumita Thymus vulgaris, Th. Odoratissimus sau Satureja hortensis (cimbrisor, cimbru de gradina sau mirositor).

Fiind iubitoare de caldura, semintele de cimbrisor trebuie semanate doar in luna mai, dupa ce trece pericolul ingheturilor de primavara. Recoltele de materie prima medicinala de pe semanaturile de cimbru de gradina sunt adunate timp de 2-3 ani dupa care plantatiile sunt reinsamantate. Pentru iarna, tulpinile sale se cosesc cel mai tarziu la mijlocul lunii septemebrie astfel incat inainte de inceperea frigului ele sa aiba timp sa creasca si sa se lignifice. In aceasta forma chiar si in gerurile aspre ale iernii nu le inspaimanta. Semintele cimbrisorului de gradina sunt adunate la termene mai tarzii, cand ating deplina maturitate, din verzui devenind de culoare brun-inchis.

Pentru nevoi medicinale tulpinile de cimbru de gradina se colecteaza ca si in cazul cimbrului de cap in perioada infloririi. In comparatie cu cimbrul de camp, insusirile medicale ale cimbrului de gradina sunt mai accentuate, iar caracterul melifer este mai pronuntat.