Inima girafei

Girafa cu originala ei “constructie” este un interesant obiect de studiu pentru specialistii in boli cardiovasculare. Girafa are tensiunea arteriala foarte ridicata. Numai astfel, creierul ei poate primi suficient sange, distanta de la inima animalului si pana la capilarele sanguine ale creierului fiind de peste doi metri.

Pentru a face fata fortei de gravitatie pe o distanta atat de lunga este nevoie de o presiune considerabila. Masuratorile au aratat ca in momentul contractiei inimii, tensiunea girafei este de 350 mm (coloana de mercur). Chiar in conditiile muschiului cardiac slabit, ea este de 200 mm. Totusi girafa suporta foarte bine aceasta tensiune marita, care la om ar echivala cu hipertensiunea arteriala grava.

Cu alte cuvinte, girafa este un model ambulant de boala hipertonica. Fiziologii pot studia particularitatile acestei boli in conditii “naturale”, fara a provoca hipertonia animalelor in conditii de laborator. De astfel nici un animal nu ar rezista la o tensiune arteriala atat de ridicata ca a girafelor, caci ar muri imediat de pe urma unei hemoragii arteriale.

Atunci cand girafa bea apa sau linge anumite soluri sarate, variatia de altitudine care se creeaza brusc prin trecerea capului de la mai bine de cinci metri la zero si invers, vasele sanguine ale creierului ar trebui pur si simplu sa plesneasca asemenea unor tuburi de cauciuc, din cauza presiunii sangelui. Dar nu se intampla asa!

Dupa ce si-a astamparat setea, girafa se indreapta, capul animalului descrie un semicerc cu o raza de peste doi metri, la tensiunea ridicata a sangelui se adauga acum si actiunea fortei centrifuge. La o astfel de presiune a sangelui, girafa ar trebui cel putin sa-si piarda cunostinta, daca nu chiar sa-i provoace o congestie cerebrala. Nu se intampla nici aceasta!

Bazati pe observatii indelungi, oamenii de stiinta presupun ca girafa trebuie sa dispuna de un mecanism special care regleaza tensiunea arteriala si apara vasele sanguine ale unui organ atat de sensibil cum este creierul, de primejdia unei rupturi.

In urma a numeroase experiente si cercetari anatomice, cardiologii au descifrat enigma. Fara a ajunge la creier – carotida girafei poseda un sistem de derivatie special, destinat sa evite un aflux masiv de sange. Ea se ramifica in numeroase vase sanguine din ce in ce mai mici. Curgand spre creier nu intr-un vas unic, ci prin sute de firisoare subtiri, sangele isi urmeaza cursul sub presiune redusa. (Principiul aceasta este de astfel vechi si folosit de mult in tehnica).

Totodata, irigarea capului si a gatului se izbeste pe de alta parte, de o problema pur fizica ce se refera la propulsarea unei coloane lichide la mai bine de trei metri inaltime. Cu atat mai mult, cu cat inima girafei nu cantareste decat circa 12 kg, iar grosimea peretilor sai este de 6 cm. Peretii aortei au 1,2 cm grosime, iar cei ai arterei pulmonare 1 cm, adica dublul grosimii arterelor respective la taur.

Puternica inima a girafei pompeaza in fiecare minut 60 de litri de sange. In timpul odihnei, inima acestui animal bate de 30 de ori pe minut, iar alergata de dusmani, de 180 de ori pe minut. Girafa poate alerga cu 90 km/ora; dar numai doua minute – tocmai pentru ca sistemul ei de autoreglare a tensiunii sa nu fie perturbat. Presiunea sangelui este de aproximativ doua ori mai mare decat la om.

Pentru ca sangele sa nu revina spre punctul de plecare (inima) si sa nu apese cu putere asupra ei, vasele carotidei sunt prevazute cu valve ce permit sangelui sa fie trimis spre inaltime la fiecare pulsatie.

Vanatorii, cunoscandu-i toate aceste secrete, o prind foarte usor, fugarind-o cu automobile speciale doar cateva minute …