Inorogul - faptura fabuloasa si unealta miraculoasa

Inorogul este o faptura fabuloasa si multiforma. Exista unicorni cai, magari, pesti, dragoni, scarabei etc. Prima oara a fost atestat in lucrarea Indica a lui Ktesias, medicul grec al imparatului Persiei Artaxerxez al II-lea (sec. IV i.e.n.), care scria ca inorogii (monokeros, in greaca) sunt un fel de magari salbatici mai mari decat caii, cu trup alb, cap rosu-inchis, ochi albastri si un corn ascutit in frunte. „Baza cornului este alba ca zapada, varful – galben-aprins iar mijlocul - negru”. Plinius cel Batran il descrie ca pe „cel mai fioros animal, care seamana la trup cu un cal, la cap cu un cerb, la picioare cu un elefant, la coada cu un porc”. Are un singur corn, negru si lung de trei picioare, in mijlocul fruntii. „Se spune ca aceasta fiara nu poate fi prinsa vie”.

Marco Polo pretinde a-l fi vazut: „picioarele inorogului sunt ca ale elefantului, iar capul ca de mistret. Fiarei ii place sa se tavaleasca prin noroi si nu este un animal frumos; nu seamana deloc cu inorogul pe care ni-l imaginam in tarile noastre”. asemanarea cu rinocerul, al carui corn este pretuit in Orient din timpurile cele mai vechi pentru virtutile lui tamaduitoare, este evidenta. Metamorfoza fizica se datoreaza faptului ca Europa medievala nu putea concilia o fiinta respingatoare cu atributele ei binefacatoare.

Si in Fiziologul el este un animal grotesc si inspaimantator, a carui experienta emana tristete, caci harul lui, cornul, a devenit o absurda si nefolositoare forta, o povara: „inorogul iaste o hiara prin gura si spanzura pe supt barba. Si nu poate ca sa ia cu gura nimic, far’ numai unde se afla iarba mare, scotand limba de pe o parte pe nas, paste. Iar cand vede vreo hiara de orice feliu, o prinde si o tranteste in cornul sau. Si, dupa ce sa junghe acea hiara in cornul lui, atunci sa scura sangele ei si pica pre limba inorogului; si cu acel sange se adapa”.

In China este unul dintre cele patru animale de bun augur (alaturi de pheonix, broasca testoasa si dragon – cu care uneori se confrunta ca stapan al ploii) si concureaza justitia regala, ucigandu-i pe pacatosi. Socotit panaceu universal, cornul de inorog avea mare cautare in Orient si Occident, mai ales ca antidot impotriva otravurilor. Obiectele din „corn de inorog” erau facute din corn de rinocer si mai tarziu, din „corn” de narval (balena din marile nordului, cu un singur dinte rasucit, lung si ascutit, care atarna din cerul gurii si poate atinge trei metri).

Dintr-o faptura hibrida, cu cornul pe bot crescut in sus sau in jos, inorogul a devenit in lirica medievala o creatura feerica, inca neimblanzita, singuratica si androgina, al carei trup alb, asemanator unui cal, dar mult mai gratios, mai suplu, raspandea lumin ain timp ce de sub copite ii sareau nori de scantei. Cornul rasucit ca o coloana maura, drept si vertical, rasarit in mijlocul fruntii, simboliza flacara spirituala, raza solara, penetratia puritatii in  impur, invincibilitatea, Duhul Sfant. Traia in paduri tainice si prezenta lui benefica alunga duhurile rele. Motivul „La Dame a la licorne” este dintre cele mai raspandite in vremea castelor iubiri cavaleresti: cand intalneste o fecioara licornul inspaimantator prin neprihana, adoarme cu capul in poala ei. Atunci vin vanatorii si il ucid.

Il alchimie simboliza mercurul, substanta transformanta prin excelenta, si era totodata „salvator” si „eliberator”.

Ca „spiritus vitae”, a fost socotit un simbol al blandetii nobletii, puterii si intelepciunii. Pe de alta parte, violenta sa era indreptata numai impotriva raului. A fost adoptat de heraldica si a figurat si pe blazonul lui Nicolaus Olachus. In diploma lui de innobilare, Ferdinand de Habsburg, mentiona: „Se spune ca unicornul e cea mai salbatica fiara, dar si cea mai nobila. Toate neamurile nobile care au stapanit candva pamantul au fost viteze si nobile cu unicornul. Iar printre acestea, romanii cei de un neam cu tine nu au defel obarsia cea din urma. Unicornul inseamna noblete, dar totdeauna istetime a spiritului. Caci ceea ce la fiara este asprime, la om este tarie, inzestrare prin care neamul tau, care a dat nastere multor capitani vestiti, este binecunoscut”.

In romanul alegoric „Istoria ieroglifica” Dimitrie Cantemir alege Inorogul ca personaj a carui infatisare se ascunde insusi autorul. Cornul lui aduce „atata binefacere, incat fara el viata ni s-ar fi curmat”.

O foarte frumoasa descriere a acestui animal fantastic aflam in „Ultima licorna”, a lui Peter Beagle: trupul batran „nu-i mai era de culoarea nestatornica a spumei de mare, ci parea mai mult ca zapada ningand noaptea in bataia Lunii. Insa avea ochii limpezi, netulburati de oboseala si se misca precum umbrele, alunecand peste mare. nu arata catusi de putin ca un cal cu corn, cum sunt adesea zugraviti unicornii; era mai mica si avea copitele despicate si in toate miscarile ei se simtea o gratie straveche si salbateca, gratia din care caprioarele arata doar o asemuire timida. /.../ Gatul ii era prelung si zvelt si de aceea capul parea mai mic decat era in realitate, iar coama ii cadea pana aproape de mijlocul spinarii, moale ca puful de papadie si spumoasa ca un nor in destramare. Urechile le avea ascutite si picioarele subtiri la glezne cu smocuri de blana alba; cornul cel lung de deasupra ochilor ii scanteia tremurator intr-o luminescenta de scoica de mare, chiar si in cel mai adanc miez de noapte. Cu el omorase odinioara dragoni si vindecase un rege, a carui plaga otravita nu voia sa se inchida ...

Licornele sunt nemuritoare. E in firea lor sa traiasca singuratice, de obicei in cate o padure unde e si un iaz de ajuns de limpede sa-si poata vedea rasfrangerea - caci putin tot sunt vanitoase, stiindu-se fapturile cele mai frumoase din lume si pe langa asta si vrajite ... In padurea ei era primavara vesnica pentru ca traia ea acolo ...”