Legenda cainelui

A fost odata, demult, tare demult, un cioban care-si pastea turma lui de oi intr-o poiana frumoasa, in apropierea unei paduri. Iar colo mai departe, spre rasarit, isi avea ciobanul stana. Dar tare greu ii era bietului om sa umble ... N-apuca sa se departeze oleaca si, cat ai clipi din ochi, iesea din padure nasul lupilor, un lup care-manca cate o oaie in fiecare zi. Ca n-avea omul pe nimeni altul sa-i fie pazitor al turmei lui.Azi asa, maine asa, dar asta pana intr-o zi, cand uite ca nimereste la turma un oaches batran, cu barba alba colivie si parul pana-n calcaie, cu niste chei la brau.
- Buna ziua, mai ciobane!

 - Multumim dumitale, dar incotro?
- Pana aici, mosicule. Rogu-te, fie-ti mila si da-mi olecuta de cas, ca sunt calator si de foame ma abatui pe-aici. Crede-ma, tata, ca de foame nu vaz inaintea ochilor.
- Hei, mosule, zise ciobanul, ti-as da cu draga inima, dar nu pot, pacatele mele.
- De ce?
- Apoi, cum ma departez, vine un lup din padurea aceea si-mi hartapane o oaie, ba imi musca si din celelalte.
- Asa? Apoi du-te fara grija, daca e numai p-atata, ca pazesc eu in locu-ti!
- Bine, ma duc.
Si a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atat i-a fost.
Cand se uita unchiasul, il vede venind cu limba scoasa dinspre padure si jivina da fuga la turma. Dar atunci ce sa vezi dumneata?
Unchiasul odata scoate din san doua mere si le arunca inaintea lui, asa ca se dau de-a dura pe langa turma s-apoi, minune. Din cele doua mere s-au facut doi lighioi, amandoua la fel cu lupul, dar ceva mai mici, lighioi care pana atunci nu mai fusesera pe pamant. Si lighioile acelea, in graba au inceput sa se certe foarte tare cu lupul, sa latre la el si inainte de a-si apuca lupul tainul, sa-l goneasca spre padure.
Asa! Si mosul se uita cu bucurie la fapturile zidite de el, iar oitele pasteau in liniste.
Atunci soseste ciobanul cu casul si vede minunea. Pricepe ca e la mijloc putere dumnezeiasca, cade in genunchi inaintea unchiasului si incepe sa intrebe:
- Doamne, Doamne! Spue-mi! Cine esti de-mi facusi atata bine?
- Eu sunt Petre! Si ti-am facut binele asta, drept rasplata ca ai avut si tu inima buna cu mine.
- Asa? graieste ciobanul si incepe sa se inchine. Iarta-ma dar, Sfinte Petre, ca n-am stiut de la inceput cu cine graiesc.
- Nu-i nimic, omule, mai bine scoala si asculta aici. Vei sti ca lighioana aia cea mai voinica e caine, iar cealalta e catea. Din ele are sa se traga d-aici inainte neamul cainilor, care or apara in toata vremea turmele si toate vitele de lupi.
Si dupa ce vorbi astea, cainii se intoarsera de la padure si incepura sa se aproprie de om, sa se linguseasca, sa se tina pe langa el si sa-l linga pe haine si pe maini.
Iar unchiasul, dupa ce facu cateva semne spre oi si spre caini, semn de binecuvantare, incepu sa se indeparteze incet-incet, pana pieri intr-o lumina orbitoare.
- Mare e puterea Ta, Doamne, zise iarasi ciobanul, cand mai vazu si asta si cazu iarasi in genunchi si multumi Sfantului.
Si asa, din merele alea se trag cainii de astazi. De aia cainele nu e spurcat. El saracul, e cel mai credincios prieten al omului si in toata vremea se roaga asa Celui de Sus si lui Sfantul Petru, ziditorul lui:
- Doamne, Doamne! Sa traiasca stapanii mei si sa faca noua feciori, sa traiasca apoi si feciorii, ca sa iasa fiecare cu cate-o imbucatura in mana, sa-mi dea, sa ma satur si eu.
Nu zice ca pisica:
- Doamne, Doamne! Sa moara toti din casa, sa ramana doar o baba si sa fie si aia oarba, ca sa-i pot lua eu din mana orice imbucatura.