Manastirea Chiajna - ruine si vestigii romanesti

La iesirea din Bucuresti, daca alegeti un tren pentru a merge spre Rosiorii de Vede, in scurt timp prin fata ochilor vostri vor defila ruinele impunatoare ale unei biserici, careia localnicii ii zic «Manastirea Chiajna», aceasta fiind cunoscuta si sub numele de «Manastirea Chiajna-Giulesti».

Pe vremea cand limitele targului se opreau cam pe aliniamentul soselei Basarab, Manastirea Chiajna tocmai se construia, de-a lungul unuia dintre drumurile ce strabateau padurile si lanurile marii manastiri bucurestene a Sarindarului. Avand pridvorul ras pana la nivelul fundatiilor, boltile s-au pastrat ceva mai bine deasupra naosului. Din cataeteasma nu se mai astreaza nimic, iar bolta altarului este si ea prabusita. Zidul nordic infatiseaza cea de-a patra usa, cea dintre naos si altar.

Atestari documentare

Harta intocmita de Schmidt, in 1791, situa Manastirea Giulesti la nord-vest de satul cu acelasi nume. Apoi, in «Insemnarile Andronestilor» mentionau venirea la tron a lui Alexandru Ipsilanti, prilej cu care este amintita si activitatea edilitar-urbanistica a domnitorului: «Au inceput sa faca si o manastire la Giulesti, aproape de Bucuresti si a ramas nesavarsita». Totusi, in anul 1786, acelasi document mentioneaza ca sub domnia lui Nicolae Petru Mavrogheni «au ispasit si Manastirea Giulesti». Astfel, la 19 august 1792, manastirea functiona, in incita ei aflandu-se mitropolitul Cozma si egumenul Manastirii Sarindar. Amandoi aveau sa se imbolnaveasca si sa moara de ciuma in doar cateva zile.

Ruina Bisericii Chiajna-Giulesti a mai fost numita si Biserica Giulesti-Tiganie, iar cea din Tiganie, careia i se mai zicea si Sarindar, e cunoscuta drept Giulesti-Sarindar. Fiind atribuita ctitorului Alexandru Ipsilanti, constructia era situata pe terasa stanga a cursului Dambovitei, la confluenta cu rauletul ce vine de la Rudeni.

Descoperiri arheologice

Intentiile de a o restaura si conserva n-au lipsit, incepand chiar cu primii ani ai sec. Al XX-lea, pentru ca, in anii ’60-’70, interesul pentru marea ruina sa sporeasca, ajungandu-se la ample cercetari arheologice, ultimele fiind initiate de Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, in anii 1970-1971. Se pare ca terenul a constituit vatra unor comunitati inca din neolitic si epoca bronzului.

Biserica este construita dupa un plan traditional si ocupa o suprafata de 653 metri patrati, iar pridvorul cuprinde intreaga fatada, avand in interior o lungime de 5 m. Lungimea pronaosului, mult extins, este de 9.7 m, iar cea a naosului este de 14.40 m.

Constructia a fost consolidata la mai multe niveluri, cu tiranti de lemn, lipsiti de barne. Pe zid se mai pot observa urmele schelelor. In partea superioara, o serie de goluri ovale au fost consolidate, acestea avand un rol important in ventilatia cladirii.

Cercetarile arheologice asupra mortarului tencluilii  (cu o grosime de 0.50-0.75 cm, cu par si calti in compozitie) n-au relevat fragmente de fresca, motiv pentru care s-a considerat ca biserica n-a fost pictata. Elemente decorative vom descoperi mai mult in partea exterioara, unde inaltimea zidurilor zidurilor este impartita de un brau in doua registre aproape egale. Partea superioara are firide, iar cea inferioara – panouri cu cadre, in alternanta cu coloane de caramida.

Braul mijlociu este alcatuit din caramizi semicirculare si prezinta, la colturile estice ale pronaosului si altarului, blocuri de piatra, frumos lucrate, cu motive florale. Se pare ca la exterior ctitoria a purtat un corsaj de piatra, dar acesta nu s-a pastrat pana in zilele noastre.

Fundatiile se remarca prin masivitatea si grosimea lor, acestea patrunzand in pamant pana la adancimea de 2.20 m.

Mormintele descoperite erau putin adancite, gropile masurand intre 0.35 si 0.55 m. intr-una dintre aceste gropi a fost gasita o moneda emisa de banariile otomane din timpul lui Mahmud I, datata 1731.

Alte sase morminte au fost descoperite in partea de sud a lacasului, numarul lor redus pledand in favoarea ipotezei care sustine ca perioada de functionare a fost limitata, din motive ramase necunoscute, manastirea fiind parasita (dar, in nici un caz din pricina vreunui incendiu). Din aceste morminte au fost recuperate trei monede. Din cauza umezelii si a varului ce fusese asternut in sciriu si in groapa, piesele erau puternic oxidate. S-a stabilit totusi ca au fost emise de monetariile otomane, in timpul lui Mustafa al III-lea, sustinand astfel ipoteza ca manastirea a fost construita cam pe la mijlocul sec. Al XVIII-lea, fiind insa parasita insa in scurt timp.

Unicat arhitectural

Acest edificiu este unul original, singular chiar, un colos de zidarie in comparatie cu multimea constructiilor de acelasi gen din veacul al XVIII-lea. Elemente originale apar si la nivelul planului sau la cel al elementelor decorative, neexistand tangente de stil cu nici o alta biserica, nu numai din Bucuresti, ci chiar si din zona mai apropiata a Campiei Romane.

Desi a fost ridicata in doua etape, biserica manastirii din Giulesti mosteneste elemente de decor brancovenesti, sesizabile pe blocurile de piatra din colturile naosului si altarului, dar pastrand totodata si planul traditional al bisericilor romanesti. Stilul ei, cu elemente neoclasice timpurii, este autohtonizat si constituie hibridul acestor combinatii.

Asa cum s-a pastrat, biserica reprezinta o realizare majora a arhitecturii religioase romanesti din timpul feudalismului dezvoltat, contribuind, prin singularitatea sa, la individualizarea traditionalelor lacasuri de cult.