Interferente.ro Descopera Istorie Medicina dacilor

Luni, 15 Octombrie 2012 15:55

Medicina dacilor

Multa vreme s-a scris si s-a vorbit despre daci si geti. In realitate, trebuie mentionat ca dacii si getii sunt unul si acelasi popor: grecii ii numeau de preferinta, geti, iar romanii intrebuintau, in mod obisnuit numele de geti. Se poate spune ca dacii sau getii reprezentau elita numerosului neam al tracilor, care locuiau in tinutul cuprins intre Tisa, Dunare, Marea Neagra si Nistru.

Prima informatie istorica asupra getilor o avem de la Herodot din Halicarnas, “parintele istoriei” care spune ca “Getii sunt cei mai vitezi si mai cinstiti dintre traci.” La randul lui, scriitorul antic grec Pomponius Mela spune despre ei ca sunt “cei mai pregatiti pentru moarte”. Imparatul Iulian Apostatum din secolul al IV-lea atribuie lui Traian urmatoarele cuvinte: “Am subjugat chiar si cei mai razboinici dintre toate neamurile care au existat vreodata nu numai din cauza puterii corpului lor, dar si din aceea a invataturilor lui Zalmoxis, care este intre ei asa de slavit. Acestea le-au intiparit in inima ca ei nu mor, ci doar isi schimba locuinta si de aceea merg la moarte mai veseli decat orice alta calatorie”.

Dacii sau getii au fost sub toate aspectele unul dintre popoarele insemnate ale lumii. Dupa cum mentioneaza scriitorul grec Dio Crisostomul, “Getii sunt cei mai intelepti dintre toti barbarii si mai asemenea grecilor”. Dupa cum se vede, autorii antici au lasat o serie de marturii din care reiese ca geto-dacii ajunsesera in secolele premergatoare cuceririi romane la un grad inalt de cultura. Descoperirile arheologice nu exclud posibilitatea ca geto-dacii din vremea lui Burebista sa fi cunoscut scrisul, iar pe vremea lui Decebal se pare ca ei foloseau in documentele diplomatice scrierea latina.

Un loc apare in activitatea lor spirituala il ocupa exercitarea medicinei, care facea parte din preocuparile paturilor conducatoare reprezentate prin clasa sacerdotilor. Paralel cu medicina invatatilor preoti, se exercita o medicina populara. Existenta celor doua feluri de practice medicale o dovedesc denumirile dacice ale buruienilor de leac transmise noua prin operele lui Dioscoride si Pseudo-Apuleiusm apoi prin marturiile istoricilor Iordanes si Flaviusm precum si prin descoperirile arheologice din ultimele decenii.

Este mult admirata stiinta medicala exercitata de tagma sihastrilor carturari numiti ctistai sau polistai. In fruntea acestora stateau ca autoritate suprema regale si marele preot, ambii si medici, asa cum fusese odinioara Zalmoxism care a fost zeificat. Arta vindecarii este strict legata de sacerdotiu, fenomen intalnit la multe popoare ale antichitatii. Cunostintele agonisite nu constituiau o taina, ci erau impartasite si varfurilor laice ale societatii. Unii dintre invatati traiau in sihastrie, retrasi in adancul codrilor, practicand vegetarianismul, celibatul si abstinenta de la toate placerile vietii, iar altii traiau in mijlocul poporului pentru a-l sfatui si ajuta. Referindu-se la geto-daci, istoricul Iordanes scrie ca marele preot Deceneu, ajutat de ucenicii sai “i-a invatat pe geto-daci logica, facandu-i superiori celorlate popoare in privinta mintii; dandu-le un exemplu practic, i-a invatat sa petreaca viata in fapte bune... el i-a invatat si etica, dezvatandu-i de obiceiurile lor barbare; i-a instruit in stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii”. Legile fizicii priveau vietuirea in conditii pe care le numim astazi igienice. Pentu ca poporul sa le tina minte trebuia sa le invete pe de rost, recitandu-le in cor. In afara de aceasta educatie sanitara, preotii se ocupau si cu observarea fenomenelor naturii in legatura cu omul. Ei cercetau proprietatile ierburilor si ale intregii vegetatii. De asemenea, aratau poporului semnele zodiacului, miscarea planetelor, cresterea si caderea Lunii, marirea Soarelui fata de Pamant etc.

Medicina geto-daca avea la baza o conceptie superioara, pe care ne-a transmis-o fragmentar marele filosof antic Platon (secolul IV-III i.Hr.). El povesteste: “Socrate, pe cand era la oaste, cunoscuse un medic trac, ucenicul lui Zalmoxis; acel medic ii povestise cum ii invata pe ucenici a ingriji mai intai de cap, dar nici sa trateze capul fara a da ingrijire trupului, si in acelasi timp sufletului”. Daca medicii greci nu se pricepeau la cele mai multe boli, de vina era faptul ca ei nu cunosteau intregul pe care il aveau de ingrijit. Daca intregul era bolnav, partea nu putea sa fie sanatoasa. “Caci, spunea medicul trac, toate lucrurile bune si rele pentru corp si pentru om in intregul sau vin de la suflet si de acolo curg (ca dintr-un izvor) de la cap la ochi. Trebuie, deci, in primul rand sa tamaduim izvorul raului, ca sa se poata bucura de sanatatea trupului”. In aceste putine cuvinte este cuprinsa o conceptie medicala de mare intelepciune, de cea mai inalta medicina a antichitatii. Marele nostru istoric Nicolae Iorga a mentionat ca insusi Hipocrate fusese in tineretea lui initiat in medicina de un medic trac, Herodius din Selimbria. Mai departe, Platon adauga ca “sufletul se vindeca cu cuvinte frumoase care fac sa nasca in suflete intelepciune”, stare care durand aduce “sanatate si capului si trupului”. Afirmatia acesta aduce in discutie metoda pe care o foloseau Zlamoxis si ucenicii sai, preotii-medici, in executarea practicii medicale.

Intre operatiile magice, cele mai raspandite erau descantecele. Grecii le spuneau acelor descantece epodai. Clement din Alexandria, care stia si el de acele epodai sanatoase, adauga faptul ca le adusese Platon de la traci. La mai toate popoarele vechi exista credinta in puterea deochiului. Impotriva lui se invoca ajutorul sarpelui si al amuletelor in forma de animale. Procedeele magice, indiferent de forma si de continutul lor, aveau rolul de a insoti practici medicale folositoare, dar a caror eficacitate era pusa la indoiala daca lipsea descantecul, vrajitoria sau, dupa cum spunea, boscoana, un cuvant vechi de origine traco-getica.

La baza vindecarii anumitor afectiuni stateau in primul rand plantele, pe care stramosii nostri si urmasii lor directi stiau sa le foloseasca, impresionand popoarele invecinate. Mentionam ca doi medici antici, Dioscoride (medic militar roman de origine greaca, din sec. I i.Hr.), in lucrarea sa “Materia medica” si Pseudo-Apuleius, in opera sa “Herbarius”, vorbesc de o serie de plante folosite de stramosii nostri. Unul dintre scribii primei lucrari, originar probabil din partile noastre, a avut ideea de a adauga la denumirile grecesti si latinesti pe cele dacice. Din 42 de asemenea denumiri numai 26 par a fi intr-adevar dacice, restul fiind de origine latina si greaca. A doua lucrare, o botanica medicala, a fost imbogatita cu denumiri dacice de plante, ceea ce inseamna ca, dupa parerea autoritatilor romane, in anul 271 d.Hr. in Dacia inca se mai vorbea limba daca, ceea ce denota ca localnicii nu-si parasisera intrutotul limba si obiceiurile. Denumirile dacice de plante medicinale au fost studiate cu perseverenta, cautandu-se echivalentul in botanica populara actuala. Au fost identificate 18 denumiri care au locul intr-o istorie a medicinei geto-dacice. Stramosii nostri numeau: aniarxese – iarba saraca, baltacine; budathca – limba boului, miruta; cinuboila sau coalama – limbarita, limba baltilor, limba boastei; dielleina sau duodela – maselarita, sunatoarea; diesema – coada vacii, lumanarea; dyn – urzica; guoleta – margelusa, meiul pasaresc; mendruta – stirigoaia; mizela – cimbrul de gradina, lamaioara; olma – socul; priadila – vita alba, curpenul; ricorastra – brusturele; salia – ciumafaia; sciara – varga ciobanului, scaiul.

Actiunea farmacologica a plantelor cu nume dacice este calmant-anestezica, cicatrizanta, antiflogistica, expectoranta, depurativa, antihelmintica. In afara de plante, geto-dacii foloseau in medicina lor produse animale, organe si umori, precum si medicamente de origine minerala.

Paralel cu terapeutica, o dezvoltare asemenatoare a cunoscut-o chirurgia. Una din interventiile cele mai indraznete, realizata cu deosebita insemanare, a fost trepanatia craniana. Una dintre uneltele cu care se practicau trepanatiile a fost descoperita in 1953 la Galatii Bistritei, intr-un mormant celtic datat din secolul al II-lea i.Hr. Este un fierastrau de fier, lung de 11 cm si lat de 0,5 cm, avand la capat un maner curbat, cu o lama de forma semiluna, ascutita si zimtuita. El este cel dintai instrument chirugical gasit pe teritoriul patriei noastre.

Deosebit de importanta este insa descoperirea, in 1955, la Gradistea Muncelului, a unei truse chirurgicale, descoperire facuta de istoricul si arheologul I. H. Crisan. Lucrarile arheologice au scos la lumina, dupa aproape 2.000 de ani, o trusa medicala gasita printre daramaturile unei locuinte incendiate cu ocazia celui de-al doilea razboi dacic (105 – 106 d.Hr.). Din caseta de lemn care adapostea obiectele cu intrebuintare medicala nu a mai ramas decat o masa de carbune, manerul de fier frumos ornamentat si cateva lame de bronz care o incercuiau. Judecand dupa continutul ei, caseta ar fi alcatuit o trusa portativa. Din alcatuirea ei face parte, in primul rand, o penseta de bronz, ingrijit lucrata, asemanatoare pensetelor anatomice din zilele noastre, care se patreaza bine in ciuda celor aproape 2.000 ani. Nu lipseste nici bisturiul, facut dintr-o lama de fier si un maner de lemn, cu un apasator de bronz. Alifiile si medicamentele lichide se patrau in mici borcanase de lut, ingrijit lucrate, care imita vasele obisnuite din ceramica dacica. Cea mai interesanta piesa a trusei este o tableta de 6,2x4,5 cm din cenusa vulcanica, ce contine silicati. Din tableta se radea praf mineral care era presarat peste rani si ulceratii, ca absorbant si cicatrizant.

Asupra identitatii chirugului de la Gradistea Muncelului exista doua presupuneri. Dupa prima, al ar fi fost unul dintre invatatatii medici-preoti ai dacilor, in acest sens pledand apropierea locului descoperirii de zona marilor sanctuare dacice. Dupa a doua, ar fi fost un chirug strain, venit sa practice in Dacia. In ambele ipostaze descoperirea dovedeste ca dacii aveau la dispozitie o chirurgie bine pusa la punct si utilata corespunzator.

Ginecologia si obstretica sunt doua ramuri ale chirugiei despre care posedam unele informatii mai mult de ordin folcloric. Din vremuri foarte vechi, s-a patrat amintirea unui “instrument” util la nastere, “piatra de nastere”. In Occidentul Apropiat femeia nastea culcata pe o parte, chircita pe piatra sau sprijinita in coate si in genunchi; la noi se obisnuia sa se nasca pe vatra, iar in unele zone muntoase pe ciubar.

Geto-dacii se ingrijeau si de “igiena publica”. Astfel, aproape in toate cetatile mari din  Muntii Orastiei s-au identificat cisterne de apa. Ele erau construite din barne de lemn, iar alteori din materiale mai rezistente, fiind zidite. Apa captata de la izvoare era condusa in cisterne prin olane de pamant ars. Captarea se facea intr-un recipient, care constituia o “visterie” a apelor. Doua conducte de olane, prevazute la gura cu site, aduceau apa iar o a treia conducta o conducea mai departe, acolo unde era necesara. Olanele de pamant ars erau protejate de jgeaburi de lemn, acoperite cu scanduri de lemn si ingropate. La o oarecare distanta de recipientul-butoi exista o “rasuflatoare” ca un cilindru deschis. Unele cisterne, cum ar fi cea de la Blidaru, au fost construite in ciment hidraulic, fiind formate dintr-o adevarata camera subterana de 8x6,20x4 m, cu ziduri duble sau triple. Au existat si cisterne sapate in stanca si captusite cu scanduri de gorun, ca cea de la Costesti.

Printre terapiile folosite de daci se inscriau si apele curative. Se stie ca numele bailor de la Geoagiu de azi, judetul Hunedoara, a fost Germisara, toponimie de origine daca, mostenita si transmisa in aceasta forma si in epoca romana (germ – cald, sara – apa). O alta localitate cu ape termale curative, bine cunoascuta inainte de epoca romana, este Calanul de astazi. De asemenea, o veche localitate dacica, Hydata sau Aquae este cunoscuta geografilor romani inca din timpul lui Augustus. Si celebra statiune Baile Herculane a fost folosita inainte de venirea romanilor, dupa dovezi de locuire anterioare anului 106 d.Hr.

O marturie a folosirii apelor vindecatoare de catre daci ne ofera si cultul zeitatilor legate de aceste ape. Referitor la adorarea izvoarelor tamaduitoare de catre daci putem cita legendele romanilor in care puterea miraculoasa a izvoarelor este intruchipata de “duhurile” apelor, “sfantul” apelor, “zana” apelor si altele. Faptul ca in inscriptiile romane din statiunile balneare ale Daciei putem recunoaste divinitati locale dovedeste ca efectele terapeutice ale apelor erau cunoscute de autohtoni.

In urma biruintelor repurtate asupra dacilor de catre cel mai bun imparat al Romei, Optimus Princeps, cum l-au numit contemporanii pe Traian, in anul 106 a luat fiinta in nordul Dunarii de Jos provincia Dacia. In rastimp de peste un secol si jumatate, cat a durat stapanirea romana, aici s-a desfasurat o bogata activitate medicala confirmand medicina sacerdotala si medicina laica. La aceasta activitate romanii au adaugat marile constructii de apeducte, canalizare si bai publice, care au avut un rol important in mentinerea starii de sanatate.

Printre zeitatile adorate in Dacia pe primul loc se inscriu cu atributii vindecatoare Esculap si fiica sa Hygeia, carora li s-au inaltat diferite monumente, din care 22 s-au gasit la Apulum (Alba-Iulia). Aici a stationat Legiunea a XIII-lea Germina, al carui comandant era in acelasi timp si guvernatorul provinciei. Numarul mare de inscriptii inchinate lui Apulum, zeul sanatatii i-a determinat pe unii cercetarori sa presupuna ca acesta o fost protector al orasului. Se presupune ca aici a existat un “templu-sanatoriu”, un asklepeion, caruia marii demnitari ai orasului i-au adaugat portice. Asklepeioanele pot fi considerate primele locuri unde se acorda organizat asistenta medicala, deci un fel de spitale. Bolnavii trebuiau sa petreaca in incinta templului macar o noapte. Preotii care deserveau templul practicau alaturi de magie si o terapeutica reala. Un veteran din Legiunea a V-a Macedonica, pe nume Caius Iulius Frontauianus, cantonat pentru o vreme la Potaissa (Turda de azi), isi va recapata vederea in “templul-sanatoriu” de la Apulum. Preotii asklepeionului de la Apulum se bucurau de o deosebita consideratie in randul populatiei. Un libert al templului lui Esculap, pe nume Septimius Asclepius Hermes, primeste din partea consiliului orasenesc una dintre cele mai mari distinctii: “Ornamenta decurionalia”. Asklepeionul de la Apulum nu este singurul templu din Dacia inchinat lui Esculap si Hygeii. Se mai cunoaste unul la Sarmisegetusa si altul la Ampelum.

Alaturi de medicina sacerdotala, in Dacia romana s-a practicat si o intensa medicina laica. Medici de diferite specialitati au venit in noua provincie. Inscriptiile amintesc de un “medicus” la Apulum, si de un altul, pe nume Marcus Valerius Longinus, medic al Legiunii a VII-lea Claudia, care a fost inmormantat la Drobeta. Pe langa vindecarea ostasilor, dovada ca medicul Marcus Valerius Longinus a fost distins de municipalitatea orasului Drobeta cu “Ornamenta decurionalia”.

Concomitent si alaturi de medicii militari, au profesat si medici civili. Prezenta lor ne este dovedita de descoperirile arheologice. In amfiteatrul de la Sarmisegetusa au fost gasite numeroase instrumente medico-chirurgicale din argint, bronz sau fier. Acestea au apartinut unui medic de gladioatori (Medicus Ludi Gladiatorus), care era si medicul orasului si care isi avea cabinetul (Taberna Medica) intr-una din incaperile anexe ale amfiteatrului. Un asemenea “cabinet” la Apulum pare sa fi functionat in incinta termelor, unde s-a gasit un numar mare de instrumente medicale.

Izvoarele termale, cunoscute inainte de venirea romanilor si folosite de daci si sub stapanirea romana, s-au bucurat de un foarte bun renume. Cele mai prospere dintre statiunile balneare din Dacia au fost cele de la Baile Herculane, Geoagiu, Calan, apoi la Buzias. Inscriptiile ne vorbesc de eficienta tratamentelor cu ape termale din Dacia.

Scriitorii greci si romani ne-au lasat pretioase informatii asupra medicinei geto-dace, marturisind deseori admiratia pentru arta si leacurile folosite de ei, considerate de mare valoare. Scrierile si vestigiile istorice descoperite dovedesc ca in Dacia s-a desfasurat o bogata activitate atat in sfera medicinei sacerdotale, cat mai ales in cea a medicinei laice, care si-a adaugat mai tarziu experienta medicinei romane.

Addthis