Meditaţii - Arsenie Boca

“Vocaţia Părintelui a fost cea de constructor. Toată viaţa a ridicat ziduri şi, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipă, îi simţeai forţa. Nimeni nu-l putea minţi pe Arsenie Boca. Nici nu te lăsa. Adeseori, ţi-o lua el înainte, spunându-ţi cele mai grele păcate. Părea aspru, dar, de fapt, era drept. "Ce vrei?", întreba el cu o voce tunătoare. "Întâi împacă-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri şi apoi vino la spovedanie".

Copii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcã ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Întelepţii îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii îl au ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în Adevãr, pe când înţelepţii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditaţii, manuscris dactilografiat, pag. 26]

Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când familia nu va mai fi întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare destrãbãlate. [pag. 33]

Deosebirea, marea deosebire între noi şi Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toţi avem vinã. Şi iarãsi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apãrat de ea, n-a stricat nevinovãţia Sa, n-a ameninţat stãpânirea omeneascã ce-L rãstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L rãstigneau, şi-L huleau dupã ce L-au rãstignit. Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce, cum sã ne strigãm nevinovãţia, cum sã ne ascundem pãcatele şi sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus. Ne numim creştini, dar ducem crucea târâş şi am fi buni bucuroşi sã scãpãm de ea. Noi facem de ruşine Crucea lui Hristos, dar şi Crucea lui Hristos ne face pe noi de ruşine. Cãci sã fim drepţi: nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încã nu ne-a bãtut nimeni piroane în mâini şi în picioare şi încã nu şi-a bãtut nimeni joc de noi, cum şi-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pãtimi, trebuie sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, aşa cum le-a rãbdat Hristos, tot pentru a noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispãşire a pãcatelor decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arãtat-o pe aceea. [pag. 45]

În creştinism omul e ridicat pânã la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talanţii - talentele, sunt înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrând în sensul înzestrãrilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e neliniştit, câtã vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viaţa nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã se trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea voinţei, deci fãrã conceptul specific al responsabilitãţii ultime. Cum sã nu rãspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu? Şi cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ţi s-a dat sã faci? [pag. 85]

Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnã, nu le avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îşi rãsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte, altfel nu se face. Dar ce sã înţelegem cã toatã odihna lui Iisus, care n-avea loc unde sã-şi plece capul şi pe care nu l-a vãzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glãsuieşte tradiţia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milã, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazãr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa şi încã o zguduire în suflet, când avea Iuda sã-L vândã. Şi totuşi Iisus avea o “odihnã”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivã porţile iadului. Dar sã luãm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseşte cã: “mai multe sunt furturile care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”. Liniştea, odihna, nu ţi-o dã decât dorul de a îmbrãţişa destinul Sãu, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima, pânã nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine esti trufaş şi tulburat, în Iisus esti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea El se îmbie mereu tuturor necãjiţilor şi vameşilor lumii, sã le fie dulamã, sã le fie inimã, sã le fie ideal în viaţã. [pag.93, 94]

Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte evidenţe ale existenţei. Prezenţa lui provoacã lumea şi-o antreneazã într-un conflict de limitã. Lumea nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii, amãgindu-se, cã prin aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea şi-i mustra liniştea. [pag. 97]

În toatã lumea nu gãseşti un lucru mai uşor de fãcut decât pãcatele şi iarãşi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela pãcatul?, când petrece în el. De aceea pãcãtuim cu uşurinţã, dar ne pocãim anevoie! Altã privinţã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã preoţii, eşti nemulţumit de preot, iar de care ai fi mulţumit, ţi-e fricã. La unul nu te lasã pãcatele lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.” [pag. 108]

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi, dar, care ce aţi fãcut pentru preoţi, ca sã fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi cã vina o poartã numai ei, preotii? Şi sunt fiii voştri. Cum i-aţi nãscut, aşa-i aveţi. Ce le bãgaţi de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îşi are în toate privinţele povãţuitorii pe care îi meritã! Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, cã nu stiţi în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit împotrivã, şi ai sã dai seamã, ci naşteţi copii cu gândul sã fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]

Nu ştiu pe lume o biruinţã mai mare, ca aceea de a te lepãda de tine şi a ajunge liber: “e trãirea libertãţii spiritului”. Adevãrul vã face liberi. Deci, înţelegem cã fãrã aceastã vamã a fãpturii noastre vechi, stãteam în minciunã, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesitãţii fãrã ieşire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplã aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţãm la eul nostru şi ne aflãm faţã cãtre faţã cu Dânsul. Noi nu fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la Tatãl şi, prin simpla noastrã hotãrâre, Providenţa divinã realizeazã treptat aceastã dorinţã a noastrã. Aşa dãm de primul examen de admitere, examenul crucii. Pânã aici, noi eram o sumã de dorinţe şi aranjamente pãmânteşti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viaţa noastrã. Deci Crucea e la acest loc al hotãrârii, linia înaintea dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboarã Dumnezeu o dungã de-a curmezişul. Providenţa, urmãrind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o simţim ca o experienţã de cruce, trebuie sã treacã puţinã vreme de reculegere ca sã pricepem “cã aşa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastrã. Suferinţa aceasta care ne simplificã treptat viaţa, care pune condiţia crucii în faţã, e simbolul nesfârşitei posibilitãţi de desãvârşire. [pag. 121, 122]

Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala lui şi nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferinţei, deşi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El aşteaptã uşurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbuşit pe unul din cei invidiaţi. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cãtrãneşte de purtarea binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu depãşeşte el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã îngrijire şi atenţie. Rãnile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbã, în ascunzişurile propriei sale suferinţi. Cel invidiat poate sã scape şi sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tãu e cu tine, vrãjmaşul ţi-e continuu în inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu: esti legat cu un lanţ neîndurat, eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]

Durerea nu e obiect sãnãtos de meditaţie. De durere trebuie sã scapi, sã o depãşeşti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei şi te închide dinspre toatã lumea şi dinspre orice lume. E parcã o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust şi mai îngust de durerea ta, cu atât neliniştea e mai mare - şi poate sã fie mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]

A fãcut Iisus minuni şi oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morţi, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sã vie”. Abia atunci va scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinţa de a scãpa de pãcate. Şi aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele, le fac şi medicii. Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfinţenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preoţilor ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate, însuşi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârşit slãbãnogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeşte fãrã prima. [pag. 214, 215]

Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte şi despre tot ce am şti cã s-ar scârbi, de ar fi de faţã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn şi orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoaştem cu adevãrat, cum e ascultarea noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalţi însã, o socot o pagubã. Cel ce-şi vãdeşte Pãstorului sãu şerpii ispitelor, credinţa adevãratã dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã. Cine va ajunge la cuget curat, ascultã desãvârşit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altã viaţã îi va fi. Cel ce uneori ascultã pe pãrintele sãu, şi alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!” Sã nu ne speriem vãzând cã şi dupã mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]

Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-şi schimbe purtãrile. Socotiţi şi voi, care de cine sã asculte întâi? Sã nu daţi vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare şi vlaga din oase. Sã nu-i faceţi nedreptatea aceasta! Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre şi ele sunt urmãri şi plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom înţelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]

Dacã veţi avea şi rãbdare în necazuri, sã stiţi cã veţi avea şi Duhul Sfânt. Dar dacã veţi avea şi puterea de a mulţumi în necazuri, atunci strãluceşte Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]

Eu nu vã dau canoane ca ceilalţi preoţi, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbaţi purtãrile şi sã-i multumiţi lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã şi Sfânta Împãrtãşanie le stiţi, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviinţã sã vi-l spun mai mult. Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vã purtãrile, vã veţi bucura. O veţi face? [pag. 242]

Multi aţi mãrturisit pãcatele voastre şi totuşi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-aţi primit leacul dupã mãrimea ranei, ori cã l-aţi primit, dar nu l-aţi fãcut. Şi vã mai mustrã cugetul chiar şi dupã ce aţi împlinit toatã “pocania” şi dupã ce veţi fi ispãşit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite şi pânã ce nu le vei mãrturisi toate şi nu vei ispãşi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiţi cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de mulţimea şi greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã, cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãşirii, lucrul curãţirii. [pag. 282, 283]

Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Ştiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi şi orice altã suferinţã. Ispãşirea de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãşirea de bunã voie, pentru cã şi pãcatele nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiinţã, te porţi împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispãşire, sã strici şi sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuieşti fãrã mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îţi este, cã te cerceteazã mereu şi atât de mult te roagã! [pag. 283, 284]

Surse si Adrese Web Utile  

Selecţie de Pr. Ioan Velcherean

http://www.nistea.com/boca-meditatii_en.htm