Mihai Beniuc - Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.

Eşti fericită? Văd că porţi inel.

Am înţeles. Voi trage dungă peste

Nădăjdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,

Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,

În drumul tău mai mult nu am să ies,

Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată

Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,

Putea să fie mult, nimic n-a fost.

În veşnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumină-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic

Pe fragedă fiinţa ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalţă

Şi-ngenuncheate rânduri submisiv,

La soclul tău dumnezeisc aşteaptă

Să le întinzi un zâmbet liniştit

Spre sărutare adorata dreaptă,

‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă, roză auroră

De neînţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,

Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,

Te voi iubi mereu fără cuvânt,

Şi lumea n-o să ştie niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,

Scăldată-n apa visurilor lină,

Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer

O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,

Când au sa te împroaşte cu noroi,

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadenţă legănată,

Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)

Să plec de-aicea de la voi curând,

Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

1937

Mihai Beniuc, „Poezii”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960