Interferente.ro Cultura Personalitati Mihai Eminescu salut tie spirit luminos

Vineri, 15 Ianuarie 2016 00:38

Mihai Eminescu - salut tie spirit luminos

Mihai Eminescu salut tie spirit luminosOperele lui Eminescu apartin tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor si poeziei sale, e un juvaier. Povestile sale, imbracate cu maiestrie in vestmantul unei epoce sau unui basm sunt toate probleme fundamentale ale insasi existentei omenesti, cara vor ramane vesnic actuale, iluminate de un puternic si original intelect, cu idei ce nu se poate sa nu-ti opreasca atentia.

Obsedanta melodie a incantatoarelor lui versuri, magicele imagini ce rasar din mintea sa prolifica, ne raman pentru indelungata vreme in memorie. El ne poate provoca emotiile cele mai puternice. In eteralele cadente ale cantului sau, sub clarul luminii de luna, in padurile tacute ce toate par a fi ale sale, o nota totdeauna dureroasa, un murmur totdeauna plangator, iti misca sufletul in adancurile sale.

Usor, fara nicio sfortare ca o mangaiere, se desfasoara povestea sa, in mijlocul padurii ce-i e atat de draga lui Eminescu.

Langa printi, ce se stang din cele patru colturi ale lumii, apare si mucalitul Pepelea, si soarele si luna drept cavaleri, si domnisoare de onoare, si gazganii ce trec un pod tesut din panza de paianjen, spre a-si serba mica lor nunta alaturi de cea imparateasca.

Intr-un sir de neintrecute imagini, el ne dezvaluie idilica poveste de dragoste a tanarului Dionis. Iata-1 splendid de frumos, in melancolia sa, stand cufundat in cetirea unei vechi carti de magie ai pe cand lumanarea lacrimeaza alaturi de el, o garoafa raspandeste parfumul.

Ca si calugarul Dan, prin intunericul serii ce tot mai mult se indeseste, el strabate cu pasi grabiti vechea cetate medievala. In strazile ei strimte, batranii stau la sfada, in pridvoare, galbenele de culoarea aurului se rasfata pe praguri de ferestre, iar fete cu obrajii imbujorati, privesc printre grilaje. Gutui, ciresi ai aluni cu frunzis bogat atarna peste ziduri. Ici si colo un tanar ostas trece tinand garda sabiei in mama, un cioban se strecoara printr-o singura livada, indreptandu-se spre o ferestra tacuta, unde o umbra usoara se inclina la imbratisarea sa.

Dan zboara prin luna cu Marioara sa, mladios ca un crin, frumos ea o lacrima de aur. Din nemarginirea bucuriei sale, el priveste spre pamantul torturat, un biet atom in nemarginirea universului batut de valurile sale.

In maiestoasa grandoare a unei neintrecute alegorii, Arald, tanarul razboinic barbar impreuna cu regina sa danubiana, deapana eternul conflict al dragostei si al mortii. Din somnul sau secular, batranul preot al zeilor pagani, cu picioarele intepenite de vreme in piatra muntelui, cu sprancenele crescute panala brau, cu barba pana la pamant, se trezeste la strigatul durerii lor.

Mormantul se deschide, mireasa moarta surade, stringand pe Arald la pieptu-i inghetat, punandu-i pe buze sarutul mortii. Trecand barierile mortii, cei doi indragostiti nu mai fac decat unul singur. Sub cerul noptii, fantoma lor strabate mari si tari, netulburati in bucuria lor, pana ce primele raze ale aurorei, ii gaseste din nou in mormant.

Zadarnic striga batranul preot noptii sa opreasca soarele a nu mai rasari. Muntele se redeschide pentru a primi pe cei doi indragostiti pietrificati. Intreaga natura canta imnul lor funebru. Si astfel, rand pe rand, imagini dupa imagini, ne captiveaza gandurile incantate de maiestatea cantecului sau.

Unde in intreaga literatura vom gasi ceva asemanator magnificului poem epic - Imparat si Proletar?

Cu o precizie de document si totusi cu melodia adevaratei poezii, el ne infatiseaza intr-o taverna un grup de tineri fara camin, blestemandu-si soarta, dand liber curs tristei lor plangeri, raspandita in toata lumea sub mii si mii de forme, pe care geniul poetului o cristalizeaza intr-o quintesenta a tuturor durerilor, urilor si aspiratiilor celor mai fervente, ale nefericitei clase muncitoresti.

Ei nu striga numai in contra infometatei saracii, ci si contra satulei bogatii, a nesatioasei lacomii si a neimblanzitei tiranii, atatati de lingusiri ca si de cel mai atroce rau ce afecteaza omenirea macinata in nenorocita ei siracie de boli si in mandrele ei nazuinti nebunesti, de razboaie - ignoranta.

Pe om il acuza, pe el care stapaneste tot acest glob, capabil sa supuna elementele naturii pentru satisfacerea nevoilor lui, dar incapabil sa salveze din nevoi, pe milioanele de semeni ai sai. Amar e protestul lor, miscator strigatul lor arzator dupa indepartatul vis al paradisului terestru, despre care legendele le soptesc captivante sperante, turburandu-le gandurile cu inselatoare minciuni. De la acesti neferici tineri, imaginatia poetului trece la secolul al 18-lea. Franta e in revolutie. Parisul aprins de focul conflagratiei, legiunile proletarilor pe baricade, femeile din popor purtand in ochi o adanca disperare, uitand blandetea lor de mame, dand cu nepasare munitiuni oamenilor, o epoca pe patul de moarte, cu Parisul drept mormant. De la poporul obijduit, el trece la despotismul detronat.

Imparatul Frantei sta singur pe marginea rapei, privind melancolic la marea scaldata de razele lunii si la panzele fantomatice ale corabiilor, ascultand murmurul multimilor pieritoare de foame, strabatand grosolan prin pompa si distractiile curtilor.

Si deodata, in formele capricioase ale nevoilor, el vede pe regele Lear, batranul cu spiritul ratacit, simbol al puterii depuse in favoarea neputintei. Si astfel, reflecteaza la straniul destin al omului si la cea mai adanca cerinta a vietii, si declarand imaginea vietii nesolutionata, ne prezinta totusi propria sa parere: esenta vietii este lupta pentru mai bine.

Aceasta tendinta este semanata cu profunziune in orice samanta, in orice celula. Pomul cauta perfectiunea prin nenumaratele lui flori, cu toate ca mai inainte de a rodi, cea mai mare parte a lor vor cadea.

In orice piept, arde aceeasi nestinsa dorinta, in fiecare gand, aceeasi nelinistitoare intrebare: De unde venim si pentru ce? Incotro mergem? Insusi atomul tinde spre infinit. Si viata isi continua cursul, dand nastere neincetat la noi forme, si totusi totdeauna aceleasi. Clasificat printre pesimistii timpului sau, Eminescu face totusi parte dintre marii optimisti. El doreste ridicarea omului si spera in ea cu o ferventa credinta. El priveste la parada vietii, fara prejudecati de clasa, de rasa sau credinta. Gandul sau e iluminat de o profunda cunoastere a inimilor omenesti, a durerilor si bucuriilor lor, a temerilor si sperantelor lor. El e marit de sentimentul acelei mari solidaritati si de interesul pentru munca si destinul omenirii, neglijand orice e fara importanta.

Noi il salutam ca pe un filosof al timpului sau, ramas totusi si astazi printre cei moderni, un indragostit al propriului sau popor si cel mai de seama interpret al tau, un cetatean al omenirii.

Traducere de Eugenia Tanasescu

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: