Sâmbătă, 05 Iunie 2010 14:27

Monoliţii din Carnac

 

Rocile şi pietrele, prin duritatea lor, prin perenitatea de care dau dovadă, uneori prin strălucirea şi coloritul lor, s-au impus imaginaţiei oamenilor, care le-au atribuit diferite puteri supranaturale. Multe din ele au jucat un rol deosebit în structura diferitelor religii, iar altele s-au impus în numeroase sisteme esoterice, asa cum se poate vedea, de exemplu, din marele "Lexicon al pietrelor magice" a lui Rotsch şi Guhr. 

Piatra a jucat rolul de a mijloci o legatură - evident de ordin spiritual - între om şi Divinitate, între pământul (Terra, Gea) care s-a maturizat şi cer (Uranus). De aici obiceiul de a plasa o piatra sau o grămadă de pietre în locurile sacre, în punctele considerate un "centru al lumii", cum ar fi de exemplu "Omphalusul" de la Delphi.

 

Cele mai tipice exemple ale acestui rol sunt menhirele din culturile megalitice. Pentru a întelege importanţa care li se acordă, nu trebuie să uităm de uriaşul efort pe care-l presupune transportul şi ridicarea lor, într-o epocă ce dispunea de o tehnologie primitivă.

De aceea, e imposibil să le consideram drept simple repere (pentru orientare). Unele menhire au la baza lor un mormânt, dar, de asemenea, e greu să le consideram doar simple monumente funerare. Mai degrabă mormântul adăposteşte o victimă sacrificată, cu prilejul înălţării blocului litic respectiv.

Dacă menhirul izolat este un simbol legat de conceptul de "axis mundi", grupurile de menhire sunt ceea ce ne-a rămas dintr-o formă de cult preistorică, a cărei putere mobilizatoare a îngăduit construirea marilor ansambluri megalitice din Bretania şi din sudul Angliei.

 

Monoliţii de la Carnac

În Bretania franceză, la Carnac şi la recenta descoperită aşezare de la Montneuf, ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate în şiruri paralele, orientate pe axa mistică est-vest. Piatra e folosită într-o structură magică, evident construită în contextul unei religii cosmice.

Pietrele au fost ridicate în timpul neoliticului, probabil în jur de 3.300 î.Hr., dar unele pot fi datate ca fiind vechi de 4.500 î.Hr.

În urmă cu 4-5.000 de ani, civilizaţia megalitică a lăsat în urmă monumente gigantice, compuse din bucăţi imense de rocă aşezate vertical, temple şi morminte totodată. În 1928, o expediţie ştiinţifică a descoperit în partea septentrionară a Tibetului, la o altitudine de 6.000 de metri, un grup de monumente orientate de la est la vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac. Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se raporta la un cult solar.

Format din peste 3.000 de monoliţi, ansamblul de la Carnac se întinde pe 12 kilometri de-a lungul coastei de vest a Franţei şi sunt cea mai mare colecţie de acest tip din lume.

Tradiţia locală susţine că motivul pentru care stau în astfel de linii perfect drepte este faptul că reprezintă de fapt o legiune romană transformată în piatră de Merlin sau Cornelius Saint.

 

Aliniamente

Există trei grupe majore de rânduri de piatră - Ménec, Kermario şi Kerlescan - care poate au format în trecut un singur grup, dar care ulterior au fost divizate şi repartizate în alte scopuri.

Aliniamentul Ménec

Aliniamentul Kermario

Aliniamentul Kerlescan

Există mai multe dolmene împrăştiate în jurul zonei. Aceste dolmene sunt în general considerate a fi fost morminte, cu toate acestea solul acid din Bretania a erodat oasele. Ele au fost construite din mai multe pietre mari care sprijină un cap de stâncă şi apoi îngropate sub o movilă de pământ. În multe cazuri, zidul de pământ nu mai este prezent, uneori ca urmare a săpăturilor arheologice şi numai unele pietre mari au mai rămas, în diferite stadii de ruină.

 

Excavaţii, analize, teorii

Începând din 1720, mai multe persoane s-au arătat interesate în descoperirea caracteristicilor Monaliţilor de la Carnac.

În 1796, spre exemplu, La Tour d'Auvergn le atribuia adunărilor druide.

În 1805, A. Maudet de Penhoët a afirmat că acestea au reprezentat stelele de pe cer. Cu toate acestea, există încă o lipsă oarecum surprinzătoare de cercetare, făcută pe baza originii sau scopului acestor pietre.

Primele excavări de amploare au fost efectuate în 1860 de către James Miln, un anticar scoţian, care a raportat că mai puţin de 700 dintre cei 3.000 de monoliţi se mai află încă în picioare. În 1875, Miln, a angajat un localnic, Zacharie Le Rouzic, ca asistent, şi acesta a învăţat arheologie la faţa locului.

După moartea lui Miln, au fost donate rezultatele săpăturilor sale oraşului Carnac, iar aici a fost înfiinţat, de către fratele său Robert, Muzeul James Miln, unde sunt expuse artefactele.

Zacharie a devenit director al Muzeului şi, deşi autodidact, a devenit un expert recunoscut la nivel internaţional în ceea ce priveşte structurile megalitice din regiune.

Şi acesta a lăsat rezultatele muncii sale oraşului Carnac, iar muzeul a primit numele Le Musée de Préhistoire James Miln – Zacharie le Rouzic.

 

Alte teorii

În 1887, H. de Cleuziou a pledat pentru o legătură între rândurile de pietre şi direcţiile de apus a soarelui la solstiţiu.

Printre cele mai recente studii este şi teoria lui Alexander Thom, care a lucrat împreună cu fiul său Archie, între 1970 – 1974, să efectueze un studiu detaliat al aliniamentelor Carnac. Aceştia au realizat o serie de lucrări pe seama aliniamentelor astronomice ale pietrelor, precum şi o analiză statistică care să vină în sprijinul conceputului elaborat de el, conceptul decurte megalitică.

Studiile efectuate de Pierre Méreaux, care a petrecut 30 ani cercetând pietrele de pe teren, sunt printre cele mai cunoscute. El respinge, în general, "cultul morţilor", susţinând că dolmenele, probabil, au fost folosite ca instrumente primitiv de detectare a seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă seismic din Franţa. El postulează, de asemenea, corelaţii între localizarea şi orientarea monoliţilor şi cele mai seismice linii de falie. De asemenea, el merge până acolo încât să pretindă că echilibrarea pietrelor mari pe pietre mai mici ar acţiona ca un detector de cutremure foarte eficient.

Există, de asemenea, teorii generale cu privire la utilizarea pietrelor ca observatoare astronomice, după cum susţine Stonehenge. Potrivit acestei teorii, plasarea masivilor monoliţi în apropiere de Locmariaquer şi alinierea lor a fost făcută special pentru un astfel de scop.

O altă destinaţie a acestor monoliţi era stocarea anumitor forme de energie, rămase necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasaţi în puncte de emergenţă a energiilor telurice, ei erau nişte sui-generis „antene”, care captau vibraţiile subtile cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice şi cele cosmice, fiind perfect echilibrate, se genera un câmp de energie benefică şi curativă în jurul monumentelor, câmp ce poate fi resimţit şi astăzi de fiinţele dotate cu capacităţi extrasenzoriale.

Carnac este şi pământul celţilor, care te uimeşte prin trecut, istorie şi secrete. Este unic în lume, un spaţiu înconjurat de mister, o inestimabilă comoară a timpurilor trecute.

 

 

Surse si Adrese Web Utile

http://en.wikipedia.org/wiki/Carnac_stones

http://megaliths.sherwoodonline.de

http://www.infoturism.ro/impresii-vacanta/franta/bretania-161

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/pamantul-fortele-sale-tainice-72657.html

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: