Orasul antic Mohendjo-Daro

Valea Indusului este leaganul uneia dintre cele mai vechi civilizatii ale lumii. Vedele – texte sacre indiene, care inainte de a fi scrise au circulat oral, cele mai vechi aparand spre mijlocul mileniului al II-lea i.e.n., ii descriu pe cei dintai locuitori ai subcontinentului Indo-Pakistanez ca pe niste barbari pagani, fara de lege, vorbind o limba ostila si traind in cetati fortificate.

Incepute in 1920 pe Valea Indusului, sapaturile arheologice au dat la iveala, la Harappa si Mohendjo-Daro, vestigiile unei civilizatii cu un inalt nivel al artei si mestesugului si cu un sistem bine dezvoltat de scriere pictografica, civilizatie ajunsa la apogeu intre 2500 si 1500 i.e.n., in epoca bronzului.

Civilizatia vaii Indusului acoperea o suprafata mai mare decat a Mesopotamiei si Egiptului, luate impreuna. Orasul antic Mohendjo-Daro a fost construit pe o calina artificiala pe pamant.

O civilizatie rafinata

Situat pe malul drept al Indusului, la 400 km de Karachi, Mohendjo-Daro este mai mult decat o opera de arta. Este marturia unei civilizatii rafinate a carei disparitie ramane un minister. Arhitectura sa este un exemplu de ordine si regularitate. Serviciile administrative erau repartizate in zona de sus a orasului, construita pe o colina artificiala, dominand peisajul. Zona rezidentiala ocupa orasul de jos. In jur se grupau sate mici si atelierele mestesugurilor.

Strazile lungi si inguste, cu exceptia arterei principale, se intretaie in unghi drept, dupa directia vanturilor, pentru a asigura aerisirea tuturor caselor. Blocurile astfel delimitate, dreptunghiulare sau patrate, amintesc de structura unei table de sah. Sectorul de sud isi pastreaza inca structura sa primitiva de labirint, cu ziduri inalte de pana la 2 metri.

Casele aveau cel putin cate doua etaje si, in general, metodele de constructie erau foarte perfectionate. Intr-o regiune de campie unde materia de constructie lipsea, oamenii fabricau caramizi din namolul raurilor, pe care apoi le ardeau in cuptoare. Caramizile, de marime standard, erau imbinate si fixate cu mortar. Strazile erau pavate cu macadam din fragmente marunte de argila si pamant ars. Lemnul era rezervat grinzilor sau implantat in treptele termelor pentru a le face mai putin alunecoase.

Civilizatia Indisului acorda o mare importanta infrastructurilor publice. Reteaua de canalizari care aprovizioneaza orasul cu apa si sistemul subteran de drenaj al apelor folosite sunt pe cat de ingenioase, pe atat de complexe. Apa din conducte se scurgea in puturi situate in interiorul fiecarei case, apoi in puturile de evacuare de pe strazi.

„Termele” sunt o instalatie impozanta cu numeroase intrari. „Baia cea mare”, care se pastreaza inca, este construita din caramida si ghips si masoara 12 metri pe 7. Se pare ca ea servea drept loc de adunare, dar, fara indoliala, si pentru ritualuri religioase.

„Hambarul”, o platforma cu coloane si ranforturi de lemn, juca un rol public si siloz. „Sala celor douazeci de coloane”, de unde se zaresc temeliile edificiului, erau un fel de tribunal.

Alaturi de aceste cladiri publice situate in partea de sus a orasului, casele prezinta o structura interioara care ii instiga pe arhitecti. Pereti grosi, construiti, uneori, din doua randuri de caramizi, acoperisuri plate, puturi interioare, mai multe incaperi (vestibuli, sala de primire, culoare, scari, sala de baie) – toate casele dispun de aceleasi amenajari si sunt de dimensiuni identice, ceea ce dovedeste existenta unei societati mai curand egalitara, in care nu se marca diferenta dintre bogati si saraci, dintre dregatori si guvernanti.

Arhitectii vad in Mohenjo-Daro o societate moderna, judecand dupa urbanismul ei, care reflecta o organizare sociala avansata si dorinta de a gasi solutii rationale pronblemelor umane. Vestigiile descoperite, grote in mare parte la muzeul din Mohendjo-Daro, arata ca era vorba de o societate esentialmente agricola, care practica, insa, si cresterea animalelor.

Indienii lucrau ceramica – simpla sau pictata – cu motive geometrice sau animale, pasari, figuri umane stilizate. Arta figurativa este cel mia bine ilustrata in sigiliile de steatit descoperite, cu reprezentari de animale si creaturi mitologice. Unele dintre acetsea ofera chei pentru descifrarea unor credinte religioase ale populatiei.

Arta plastica era tot atat de dezvoltata. Mici statuete de boronz infatiseaza dansatoare cu trasaturi negroide care isi onduiaza coprul subtire, modelat cu rafinament.

O serie intreaga de produse ale ceramicii indiene (vase, statuete, papusi, obiecte de cult) au fost date la iveala pe teritoriile vechii Persii si ale Mesopotamiei. In acelasi timp, prezenta unor obiecte fabrizate din materiale necunoscute in Valea Indusului si provenind din tari vecine duc la ideea ca Mohenjo-Daro a fost un mare centru comercial, cu o economie prospera.

In ciuda acestor descoperiri, originea civilizatiei din Valea Indusului ramane o enigma. Se presupune ca locuitorii „Cetatii mortilor” apartineau unor rase diferite, dar disparitia sa misterioasa, in jurul anului 1200 i.e.n., ii instiga pe specialisti. Se avanseaza tot felul de ipoteze: o schimbare de clima, mari inundatii, masacrul populatiei de catre invadatorii arieni, fara ca vreuna din explicatii sa fie sustinuta de probe de necombatut. Inscriptiile de pe tablitele de argila si bronz, nedescifrate inca, franeaza progresul cercetarilor arheologice.

Cetatea milenara de la Mohendjo-Daro risca acum sa moara inca o data, ingropandu-si definitiv secretele. Apa, vantul, sarurile minerale ii dezintegreaza treptat structurile.

In numele atator ani de eforturi depuse de arheologi pentru a aduce la lumina aceste vestigii, in numele responsabilitatii fata de istorie, salvarea orasului ramane un imperativ istoric si artistic, o obligatie morala a comunitatii internationale. In acest sens se indreapta eforturile intreprinse de UNESCO.