Pisica - animal domestic dar nu domesticit

Pisica, este de parere un cunoscut etnolog, Marcel Mauss (1873-1950), a fost si a ramas un animal domestic, dar nu domesticit. Spre deosebire de celalalt mare prieten al omului, cainele, docil si de un devotament nemarginit, pisica si-a mentinut, se pare, in forme atentuate, toate caracteristicile felinelor: solitudinea, egoismul.

Indragita pentru serviciile sale, prezenta pe langa casa omului de aproximativ 5.000 de ani, Felis domestica a continuat sa ramana, in fapt, o mica salbaticiune imblanzita. Naturalistii i-au consacrat studii pertinente, iar scriitorii au portretizat-o in notatii ocazionale, dar nu lipsite de observatii subtile. Dupa Theophile Gautier, « pisica e un animal filosofic, linistit si plin de tabieturi, amic al ordinii si curateniei si care nu-si arunca la intamplare sentimentele. Ea doreste sa-ti fie amica daca ii esti cu adevarat demn, dar niciodata sclava. Tandra, dar pastrandu-si liberul arbitru, ea nu va face nicicand pentru tine ceea ce nu o indeamna firea. Dar, odata daruita, cata incredere si fidelitate afectiva! » Cu un ochi critic, Chateaubriand descopera in pisica « un caracter independent, aproape ingrat, ce o face sa nu se ataseza de nimeni, indemnand-o sa schimbe cu indiferenta salonul cu acoperisul casei ». Bulfon, un naturalist de data aceasta, dar si un rafinat om de litere, a tinut sa-si manifeste dispretul: « Pisica este un slujitor infidel, pe care-l admitem numai din necesitate ».

Multa vreme s-a considerat ca pisica si cainele sunt rezultatul domesticirii unor stramosi salbatici, indicandu-se in acest sens pisica salbatica (Felis silvestris Schreber) si, respectiv, lupul. Dar daca, in privinta cainelui, naturalistii au convenit, in cele din urma, ca el deriva din sacal (sau prin incrucisarea acestuia cu un canideu disparut), la pisica originea continua sa ramana nebuloasa si ipotetica. Exemplarul salbatic, cel pe care-l adapostesc inca si padurile din tara noastra, este de fapt un mic ras, sau mai degraba un tigru de dimensiuni reduse. Nimeni n-a domesticit vreodata acest animal crud, violent, singuratic, ce nu suporta in niciun fel captivitatea sau prezenta altei specii. Este stiut ca incrucisarea unui exemplar domestic cu unul salbatic este o intreprindere mult mai dificila decat operatia asemanatoare intre caine si lup. Cand totusi se izbuteste, produsul rezultat este fragil si atinge in putine cazuri varsta adulta.

Cercetarile n-au dat la iveala pana acum niciun depozit preistoric care sa indice existenta pisicii de casa. In schimb, in Egiptul antic prezenta ii este atestata nu numai printr-o bogata iconografie, ci si prin sutele de mumii descoperite. Cu un veac in urma multe din acestea au fost aduse la Manchester si Liverpool pentru a fi transformate in grasime, dar, din fericire, cateva exemplare au nimerit si la British Museum, unde zoologii au putut sa le identifice si sa le studieze. Ei au ajuns, in cele din urma, la concluzia ca animalul domestic ar deriva din asa-numita pisica inmanusata (Felis maniculata) specie care a supravietuit pana azi in nordul Africii si care poate fi usor imblanzita. Zona mai gazduieste insa si un soi de linx al desertului (Felis lybica Forster), si acesta dispus sa accepte prezenta omului. Studierea acestor specii i-a indemnat pe naturalisti sa aprecieze ca pisica, cea pe care o cunoastem astazi, este, in linie directa, stramosul rudei sale salbatice, pisica inmanusata, metisata ulterior cu rasul desertului. Conform acestei ipoteze, patria pisicii ar fi, cu alte cuvinte, Egiptul antic unde, de altfel, s-a bucurat de multa cinstire. Din motive inca necunoscute, animalul a fost ales ca totem si asimilat unei divinitati, la fel ca sacalul, ibisul, crocodilul, soimul si hipopotamul. Ea devine simbol al zeului Ra, iar mai apoi, ca intruchipare a feminitatii, este echivalenta zeitei Bastet, sora-sotie (sau fiica) zeului Ra. La Bubasis se statorniceste chiar un oras al pisicilor, alaturi de Heliopolis.

De-a lungul civilizatiei greco-romane, pisica este mai putin prezenta. O gasim totusi reprezentata pe vasele grecesti si citata in lucrarile lui Plinius cel Tanar, Seneca, Plutarh. Dar ea lipseste cu desavarsire din depozitele de relicve descoperite la Pompei si Herculanum. Reapare in sculpturile galo-romane ca geniu tutelar, in bratele afectuoase ale unui copil, insemn religios prin care i se atribuie pisicii rolul de proteguitoare a omului si dincolo de mormant.

De-a lungul evului mediu timpuriu, dar si in secolele urmatoare, bietul animal devine victima unei superstitii teribile. In atmosfera mistica, traversata de spaime si practici barbare, pisica ajunge sa fie considerata ca o prezenta malefica, emisar al diavolului, capabila de a anunta sau chiar a provoca moartea unei fiinte apropiate. Ea este urmarita si izgonita cu furie si nu putine ori supusa unor chinuri fioroase. Devine, deopotriva, simbol al nebuniei, infidelitatii femeii, vrajitoriei, respiratia ii este considerata fatidica si aducatoare de moarte, iar blana, veninoasa. Furia dementa dezlantuita impotriva inofensivei feline razbate de altfel si din numeroase documente de epoca. Este de ajuns sa citam cateva exemple pentru a intelege la ce nivel coborase ratiunea si cat de fertila devenise fantezia prin mistica groazei. In lucrarea « De nugis curialium », in jurul anului 1180, prelatul englez Walter Map ii infatiseaza pe eretici asteptand in liniste, pe intuneric, brusca sosire a unei pisici monstruoase, pentru a-i saruta labele. Un episcop al Parisului, Guillaume d’Auvergne, intre 1231-1236, sustine ca Lucifer, cu incuviintarea lui Dumnezeu, apare fidelilor sai sub forma unei pisici negre.

In 13 iunie 1233, in celebra bula « Vox in Roma », data de papa Grigore IX, se evoca in mod direct coborarea diavolului dintr-o pisica neagra. Iconografia timpului intretine si ea aceasta isterie, asa cum o demonstreaza mai multe manuscrise pastrate la Oxford, in unul din acestea infatisandu-se o orgie eretica sub o imensa pisica tigrata. Intr-un alt manuscris, apartinand de data aceasta sfantului Bernardin de Sienne, se pretinde ca vrajitoarele folosesc o alifie preparata din ierburi speciale, care le face sa se transforme in pisici. Acestea apar legate de diavol sau de vrajitorie chiar in unele desene ale lui Goya, Steinlen si Robida.

In aceasta atmosfera de obscuratism, nu e de mirare ca sarmanul animal, simbol al raului, intruchipare a diavolului, vrajitoare metamorfozata, a fost condamnat de multe ori sa fie ars pe rug, la fel ca necredinciosii si persoanele banuite ca intretin legaturi cu demonii. Asasinarea pisicilor s-a facut de multe ori cu o cruzime si un sadism greu de imaginat.

La Metz, in Franta, a fost inaugurat, incepand cu 1344, chiar o « miercure a pisicilor » in care aceestea erau aruncate in flacari. Intr-un manuscris din acel an ne este relatata o asemenea procesiune, in care 13 animale, inchise intr-o cusca, au fost asezate pe rug. Aceste practici au fost sistate abia in 1777, dar in Lorena se mentioneaza o asemenea ceremonie macabra chiar in 1905! Din alte izvoare se stie ca bietele patrupede erau transformate in torte vii sau arse in diverse ocazii in cadrul unor ritualuri agrare, destinate fertilizarii pamantului.

La Bruxelles, cu prilejul unei festivitati, 20 de pisici sunt inchise intr-o lada ce devine astfel un fel de orga pisiceasca: fiecare animal, legat de coada cu o sfoara, este constrans sa urle de durere, concert care, zice-se, s-a bucurat de un mare succes.

Triumful ratiunii a pus capat si acestor credinte si practici barbare. Hulita, alungata, martirizata vreme de veacuri, pisicuta a redevenit animal calin, afectuos, indragit pentru calitatile si serviciile sale. Dar cum, vreme de secole, omul nu s-a ocupat de ingrijirea si innobilarea ei, pisica apare aidoma pe intreaga suprafata a planetei. La 1869, celebrul naturalist Ludwig Brehm nota existenta unui numar de 8 rase de pisici (intre care si cea romaneasca!), in vreme ce cainele fusese deja departajat in 195 de rase! Intr-o lucrare recenta, datorata de data aceasta unui autor roman, ni se arata ca, la ora actuala, in lume exista aproximativ 400 de rase de caini, varietatea in lumea pisicilor continuand sa ramana extrem de modesta.

Tinuta departe de casa omului, mai putin iubita decat cainele, calul si toate celelalte dobitoace domesticite, pisica a ramas, pana in zilele noastre, o salbaticiune imblanzita, ce isi pastreaza toate caracteristicile unui animal aflat in primul stadiu de domesticire, gata oricand sa-si reia viata libera, independenta.