Interferente.ro Cultura Poezii Poezii de dragoste de Pablo Neruda

Miercuri, 08 Februarie 2012 15:35

Poezii de dragoste de Pablo Neruda

 

O colecţie de poezii, poeme şi sonete de dragoste ale marelui poet Pablo Neruda, incluse în marea lor parte în volumul Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, tradus de Ionuţ Popa.

 

Poem

 

Ce ai?
când te privesc
nu aflu în tine decât doi ochi
asemenea tuturor ochilor
şi o gură
pierdută printre miile de buze
pe care le-am sărutat,
un trup
aidoma tuturor trupurilor
pe care le-am cunoscut
dar care nu mi-au lăsat
nici o amintire.

 

Poemul I

 

Trup de femeie, coline albe, coapse albe,
eşti asemenea unei lumi, aşternută în supunere.

Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine
şi face o sămânţă să răsară în adâncul pământului.

 

Am fost singur ca un tunel. Păsările au zburat din mine,
şi noaptea m-a doborât cu invazia ei copleşitoare.
Să pot supravieţui, te-am pătruns ca o armă,
ca o săgeată din arcul meu, sau o piatră din aruncătura mea.

 

Dar vremea răzbunării a apus, şi te iubesc!
Trup din piele, din muşchi, din lapte însetat şi ferm.
Şi cupele sânilor tăi! Şi ochii tăi plini de absenţă!
Şi rozele pubisului tău! Şi vocea ta tristă şi blajină!

 

Trupul femeii mele, voi continua să dăinui prin el.
Setea mea, eterna-mi năzuinţă, calea mea schimbătoare.
Ape negre se adună acolo unde setea eternă curge,
şi truda alături de ea, şi durerea fără de ţărm.

 

Poemul V

 

Ca tu să mă auzi,
cuvintele mele
se îngustează câteodată
precum urmele pescăruşilor pe plaje.

 

Colier, clopot ameţit
pentru mâinile tale gingaşe ca strugurii.

 

Şi îmi privesc cuvintele din depărtare.
Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
Ca iedera se înalţă pe vechile-mi dureri.

 

La fel suie ziduri ceţoase.
Tu eşti vinovată pentru o astfel de trudă.
Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

 

Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
şi îmi sunt mai vecine în tristeţe decât tine.

 

Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ţi spun
şi să te facă să auzi aşa cum eu aş vrea să mă auzi.

 

Vânturile obidei încă le mai mângâie, ca întotdeauna.
Câteodată, uraganele viselor le zdrobeşte.
Poţi asculta şi alte voci în vocea mea îndurerată.

 

Bocetul bătrânelor guri, sângele vechilor rugi.
Iubeşte-mă, pereche. Nu mă abandona. Urmează-mă.
Urmează-mă, pereche, pe acest val de obidire.

 

Şi cuvintele mele prind culoare în iubirea ta.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

 

Voi preface cuvintele într-un colier infinit
pentru mâna ta albă, gingaşă ca strugurii.

 

Poemul VI

 

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

 

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

 

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

 

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

 

Poemul VII

 

Aplecându-mă în după-amieze,
îmi arunc capcanele triste înspre ochii tăi marini.

 

Acolo, în cea mai înaltă explozie, singurătatea mea
se întinde şi arde, braţele ei arată ca braţele unui om
aproape de înec.

 

Am trimis semnale roşii dincolo de ochii tăi absenţi,
care se unduiesc ca marea în apropierea unui far.

 

Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină.

 

Aplecându-mă în după-amieze, îmi arunc capcanele triste
în valurile care se agită în ochii tăi marini.

 

Păsările ciugulesc primele stele
care luminează ca sufletul meu când te iubesc.

 

Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,
aruncând o coamă albastră peste ţărm.

 

Poemul XIII

 

Am fost plecat să-ţi conturez
graniţele trupului cu atingeri de foc.
Gura mea te-a cuprins de-a curmezişul: un păianjen
încercând să se ascundă.
În tine, în spatele tău, timid, cuprins de sete.

 

Poveşti de spus pe malul înserării,
ţie, tristă şi suavă femeie, să nu mai fii atât de tristă.
O lebădă, un copac, ceva departe şi plin de fericire,
anotimpul strugurilor, desăvârşitul şi fertilul anotimp.

 

Eu sunt cel care te-a iubit în refugiu.
Singurătatea s-a încrucişat cu vise şi tăcere,
atârnând între mare şi tristeţe.
Tăcută, în delir, între doi gondolieri în repaus.

 

Între buze şi glas ceva piere,
ceva cu aripi de pasăre, ceva de chin şi uitare,
la fel ca năvodul ce nu poate ţine apa.
Păpuşa mea, doar câteva picături mai tremură.
Chiar şi-aşa, ceva cântă în aceste cuvinte curgânde.
Ceva cântă, ceva urcă spre gura mea hămesită.
O, să te pot încununa cu toate cuvintele de fericire...
Cântă, arzi, dispari, ca o clopotniţă în mainile unui nebun.

Trista mea gingăşie, ce va urma, brusc, dincolo de tine?
Când am atins cea mai grozavă şi rece culme
inima mea s-a închis ca o floare de noapte.

 

Poemul XVIII

 

Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zăpada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.

Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am.
Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde.

 

Poemul XX

 

Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să scriu, de pildă: "Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri".
Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă.
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit.
În asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Şi-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit.
Ea m-a iubit, şi uneori chiar şi eu o iubeam.
Dar cum să nu iubesc
Ochii mari cu care mă ţintuia?
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să ştiu că nu mai e mea.
Să simt că am pierdut-o.
S-aud noaptea imensă, şi mai imensă fără ea.
Şi versul să-mi cadă pe suflet ca roua pe iarbă.

Ce contează că iubirea-mi n-ar putea s-o păstreze?
Noaptea eîinstelată, iar ea nu-i cu mine.
Asta-i tot. Departe, cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Că pentru a mi-o apropia, privirea mea o căuta.
Inima mea o căuta, dar ea nu-i cu mine.
Chiar în noaptea care face albi aceiaşi copaci.
Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiaşi.

N-o mai iubesc, e sigur, dar cât am mai iubit-o.
Vocea mea caută vântul, ca să-i ajungă în urechi.

A altuia. A altuia va fi.
Ca înainte, a sărutărilor mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniţi.

N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.
Atât de scurtă-i iubirea, şi-a atât de lungă uitarea.
Fiindcă în asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.

Chiar de-ar fi ultima durere pe care mi-o provoacă şi acestea
ultimele versuri pe care le scriu.

 

Albină (VIII)

 

Albină, ţi-ai aruncat zumzetul în sufletul meu,
îmbătată de miere, şi zborul ţi-l purtai în dulci spirale de fum.

 

Eu sunt cel fără speranţă, cuvântul fără ecou,
şi cel care a avut totul, pierzând totul.

 

Ultima legătură, în tine scârţâie ultima-mi năzuinţă.
În ţinutul meu searbăd tu eşti ultima roză.

 

O, tu care eşti tăcută!

 

Lasă-ţi privirea adâncă să se închidă. Acolo noaptea se zbate.
O, trupul tău dezgolit, o statuie temătoare.

 

Tu ai privirea adâncă, în care noaptea loveşte.
Liniştite braţe de flori şi veşmânt de roză.

 

Sânii tăi aduc a melci albi.
Un fluture de umbră s-a aplecat în pântecele tău
să se odihnească.

 

O, tu care eşti tăcută!

 

În mine răsare singurătatea, cuprinsă de absenţa ta.
Plouă. Briza mării chinuie pescăruşi rătăcitori.

 

Apa păşeşte, desculţă, pe străzile deja străbătute.
Din acel copac, frunzele se plâng ca şi când ar fi bolnave.

 

Albină, chiar şi când nu eşti aici îţi arunci zumzetul în sufletul meu.
Din nou, exişti în timp, zveltă şi tăcută.

 

O, tu care eşti tăcută!

 

Îmbătat de pini (IX)

 

Îmbătat de pini şi lungi sărutări,
ca vara conduc cea mai rapidă corabie de roze,
aplecat spre sfârşitul zilei înguste,
stăruind în trainica mea frenezie marină.

 

Palid şi zdrobit de apa-mi hămesită,
plutesc în mirosul acid al climei dezgolite,
încă înveşmântat în sunete amare şi cărunte
şi-ntr-o tristă coamă a ceţei dezolante.

 

Călit de pasiuni, călătoresc pe singurul meu val,
al lunii, al soarelui, arzând şi rece, pe neaşteptate,
liniştit în trecătoarea insulelor norocite,
albe şi dulci ca şoldurile calme.

 

În noaptea udă, garderoba mea de sărutări tremură
încărcată cu fluxuri electrice de nebunie,
cu eroism despicând visele
şi înveninând rozele ce mă împânzesc.

 

În susul apei, din sânul valurilor urcânde,
trupul tău paralel se predă braţelor mele
ca un peşte prins în eternitate de sufletul meu,
viu şi agale, în încordarea dedesubtul cerului.

 

Ramura furată

 

Ne vom strecura noaptea
să furăm
o ramură înflorită.

 

Vom sări zidul
în întunericul unei grădini străine,
două umbre în umbră.

 

Iarna încă nici n-a trecut
şi mărul se arată
preschimbat pe neaşteptate
într-o cascadă de flori mirositoare.

 

Vom pătrunde în noapte,
vom ajunge până la firmamentul ei tremurător
şi mâinile tale mici, şi mâinile mele
vor fura stelele…

 

Şi în vârful picioarelor,
în casa noastră,
prin noapte şi umbră,
va pătrunde odată cu paşii tăi
pasul mut al parfumului
şi,
cu picioarele înstelate,
trupul limpede al primăverii.

 

Odă frumoasei mele

Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.

Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.

Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.

Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: