Interferente.ro Cultura Poezii Poezii de dragoste Lucian Blaga

Luni, 31 Ianuarie 2011 15:30

Poezii de dragoste - Lucian Blaga

 

Dorul

Seţos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

 

 

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.

 

 

Catrenele dragostei

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.


Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumuseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

 

 

Iubire

Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.


Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

 

 

Cântec în doi

Şi vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.

Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
br
ânduşile ardorii
să înflorească iar' în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi --
nu ştim, dar suntem doi.

 

 

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!"


O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

 

 

Nu-mi presimţi?

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de rouă-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu
mai mare!?

 

 

Noi şi pământul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul său trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul nopţii o să piară dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi - pământul.

 

 

Catrenele fetei frumoase

Deoarece soarele nu poate să apună
fără de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?


O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopti"
povestea naşte din poveste.

O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

 

 

În lan

De prea mult aur crapş boabele de grâu.

Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.

Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

 

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: