Popasuri la munte - Paraul Izvorul Alb din Ceahlau

Timp de parcurs: Marginea lacului de acumulare (0,00 h) - Cantonul de pe V. Izvorul Alb (0,30 h) - izvoarele Paraului Izvorul Alb (1,30-2,00 h) - Jgheabul cu Hotar (3,00-3,30 h) - Toaca (3,30-4,30 h).

Urmarind firul Vaii Izvorul Alb in directia Vf. Toaca, poti patrunde adanc in coasta muntelui, parcurgand cel mai scurt si mai direct drum catre acest varf. Drumul de-a lungul Paraului Izvorul Alb este bun, in cale fiind exploatari forestiere; in mare parte, pana la Paraul Plopilor. De aceea descriem drumul incepand din Curmatura Lutul Rosu, de la cel mai apropiat traseu marcat.

Din Curmatura Lutul Rosu, care separa bazinul Paraului Izvorul Alb de bazinul Paraului Izvorul Muntelui incepe de la stalpul cu indicator o poteca care coboara pe versantul nordic al curmaturii. Poteca se indreapta printr-o padure spre firul Vaii Izvorul Alb, unde intalnesti, asezate intr-o poiana, o stana si un canton silvic. In dreptul cantonului traversezi Paraul si prinzi poteca ce urca de-a lungul lui.

Poteca este larga si bine croita, deoarece servea la exploatarea padurilor. De altfel, ca si altele, este calea localnicilor, taietori de lemne in padure, sau drumul de legatura al ciobanilor de la stani cu satele de bastana.

Drumul te poarta printr-o padure, care formeaza o adevarata bolta de frunzis pe sub care te strecori, iar alaturi te insoteste cu voiosie Paraul Izvorul Alb, ale carui ape gonesc peste un pat de nisip alb. De la inceput, culoarea acestui Parau te impresioneaza prin limpezimea si reflexele lui argintii, pe care i le da terenul calcaros peste care curge. Aceasta portiune a Vaii Paraului Izvorul Alb pana la izvoare se desfasoara pe un urcus domol si nici nu stii cum trece timpul. Deodata poteca intra intr-un luminis, de-a curmezisul caruia strajuie o stanca de culoare alb-cenusie. Un vuiet surd si neobisnuit iti atrage atentia. Te apropii mult de stanca si vezi cum de sub ea tasneste Izvorul Alb prin trei suvite de apa. Una dintre ele, foarte bogata, formeaza la baza stancii un ochi de apa atat de limpede, incat nu-i poti ghici suprafata de clestar. Te intorci in anii copilariei si ti se pare ca toate minunile sunt cu putinta aici, in fata stanei de piatra. Privesti stanca inalta, despre care legenda spune ca a fost odata mindra fiica a lui Decebal. Inchipuirea te poarta cu aproape doua mii de ani in urma. Vezi umbrele geto-dacilor alergind printre brazi si stanci, cu hotarirea mortii in ochii adinci, minati de dorul libertatii si al razbunarii impotriva cotropitorilor. Ce va fi adevarat din legendele ajunse pana in ziua de azi, este greu de spus, dar trebuie sa se fi petrecut o drama cumplita odata in acel miez de noapte, pentru ca poporul sa nu fi uitat timp de aproape doua milenii!

Inchipuirea te poarta spre anul sangeros 106 al erei noastre, cand, cucerind prin foc si sabie tinuturile dacice, dupa lupte crancene, armatele romane au ajuns sa impresoare cetatea Sarmisegetuza. Intr-o dimineata, spune legenda, cand puhoiul navalitorilor era deosebit de puternic si caderea cetatii parea sigura, pe zid se ivi o fata tanara, cu parul stralucand ca aurul, imbracata in haina alba, cu arcul si sagetile in mina. Li se parea romanilor ca vad aievea pe zeita razboiului, zeita aparatoare a dacilor, si nu indrazneau sa lupte impotriva ei.

Pana la caderea noptii, cetatea ramase in mainile dacilor, dar in cateva locuri zidurile ei erau sfarimate, portile grele de stejar abia se mai tineau. In aceasta ultima noapte a Sarmisegetuzei libere, aparatorii s-au adunat la sfat. Unii au baut otrava pentru a nu cadea vii in miinile dusmanilor, altii au dat foc palatului, turnurilor de aparare si tuturor cladirilor. Pe cand flacarile se urcau pana in inaltul cerului, Decebal si mica lui oaste au iesit printr-o galerie subterana in spatele armatei de incercuire. Neinfricatul Decebal voia sa fuga in munti si sa adune alte osti pentru a continua lupta. Romanii insa au prins de veste si incepura urmarirea. Rand pe rand cadeau vitejii. Vazind ca nu mai are nici o scapare, Decebal chema pe fiica lui si-i porunci sa lepede hainele regesti, sa puna straie de ciobanita si sa fuga noaptea spre soare-rasare, tinind mereu calea padurii, pana va ajunge in muntele Cogheonul, locasul zeului Zalmoxes.

Imparatul se manie tare auzind ca fiica lui Decebal i-a scapat din maini. Dadu porunca strasnica unui centurion sa rascoleasca tara in lung si in lat, dar sa nu vie inapoi fara Dochia. Asa se facu ca alerga fiica regelui dac prin padure, ca o ciuta speriata, iar in urma ei, haita de lupi se apropia din ce in ce. Astfel ajunse Dochia la poalele muntelui Cogheonul. Incepu sa urce grabita spre piscurile invaluite in ceturi. Padurea se rarea, brazii erau tot mai mici si mai chircati de puterea vanturilor. Stanci colturoase stateau sa se pravale peste cutezatorii care ar fi vrut sa patrunda in locasul zeului Zalmoxes. Printre ceturi apareau si dispareau vulturii in rotiri largi si vantul parea o suflare rece a mortii. Pas cu pas, pe urmele Dochiei se tineau urmaritorii. Dochia se uita in sus la stancile cenusii si moarte, la ceturile triste si la vulturii dornici de sange.

- Mai bine raman pentru totdeauna cu voi, sa ma fac una cu stanca rece, dar numai sa scap de rusinea sclaviei, graia Dochia. Tu, Zalmoxes, zeul cerului si al fulgerului, primeste-ma ca o mica pietricica la temelia altarului tau: nu-mi va parea rau niciodata ca am pierdut viata. Un tunet infiorator se auzi din piscurile ascunse in nori. Centurioni intinse bratul ca s-o cuprinda pe Dochia cand tunetul se repeta. Se auzi limpede cum se pravaleau de sus stane sfaramate de trasnet. Curgeau la vale bolovani, lespezi cadeau trunchiuri de brazi, paraia infiorator trupul copacilor si la fel trosneau oasele rupte ale romanilor. Dupa cateva clipe nu mai ramasese nici o fiinta vie. Furtuna trecuse.

Vulturii se roteau lacomi deasupra trupurilor insangerate. Numai Dochia nu se zarea nicaieri, afara doar daca n-o fi fost prefacuta in stanca aceea singuratica, alba, ce-i poarta si azi numele.

Intre Piatra Detunata

Si-al Sihastrului Picior

Este-o stanca ce-a fost fata

De un mare domnitor.

Asa a localizat Asachi in patru versuri stanca Dochia, descrisa cu mai multe amanunte de Cantemir in a sa Descriere a Moldovei. Imprejur o multime de pietre albe, imprastiate pe matasea verde a ierbii. Localnicii le numesc oile Dochiei si le gasim amintite intr-o alta legenda, publicata de Gh. Asachi in 1881. Mai privesti o data stanca din care cu greu poti distinge ceva asemanator cu trupul sfarimat, se zice, de avalansa din 1704, care a distrus si schitul Ciribuc. De la izvoare, poteca se strecoara pe langa stanca mare de calcar si de aici in sus drumul este mult mai greu. Paraul a ramas in urma. Se mai preling doar suvite subtiri de apa, adunate de prin cotloanele umede ale vaii. Panta se iuteste din ce in ce. Este surprinzatoare cantitatea mare de stanca de calcar risipita pe aceasta vale. Pe dreapta intalnesti o streasina larga de calcar, sub care te poti adaposti comod in caz de ploaie.

Padurea se rareste, dispare cu fiecare efort facut pentru a urca. Te intampana stancile de conglomerat, specifice crestelor inalte din Ceahlau. Pe cer se vad profilate tancurile ascutite la care trebuie sa ajungi cu rabdare si in pas domol, urcand incet. In stanga noastra incep sa se contureze parte din stancile Pietrei cu Apa, ale carei prelungiri ajung departe in albia Paraului Izvorul Alb. Mai sus, cu greu poti distinge rupturile din Detunate, acoperite pana deasupra de o perie deasa de jnepeni. In dreapta, peste cateva culmi impadurite, distingi Piciorul Sihastrului ce porneste de sub Piatra Lata, prin Turnul Sihastrului. Urmezi firul vaii. Deodata ti se deschide catre dreapta valea larga de sub Vf. Toaca.

Tancuri salbatice, luand forme diferite, strajuiesc valea. Te afli in Jgheabul cu Hotar. In dreapta, tapsane de iarba formeaza din loc in loc adevarate terase naturale, sustinute de tancurile pe sub care ai trecut mai inainte, numite Politele lui Duman. In lunile de vara, totdeauna intalnesti aici, hoinarind cu turmele, ciobani moldoveni pe care - daca-i provoci la vorba - poti asculta graiul lor dulce, atat de pitoresc nuantat. Din Jgheabul cu Hotarul, de sub Vf. Toaca, tinind directia catre culme, trebuie sa intalnesti traseul marcat cu banda rosie verticala, care vine de la Durau. Mergi pe fata din dreapta vaii avand panta mai mica, pe unde, de altfel, este si poteca ciobanilor. Acest traseu este un drum al ciobanilor, astfel incat se distinge destul de usor pe teren, fiind mult umblat, pierzandu-se numai ici, colo unde sunt pietre rasturnate sau busteni cazuti.

Ca linie de orientare generala, trebuie pastrat firul principal al vaii, facand numai ocolurile impuse de accidentele de teren. Drumul este sigur, fara nici un pericol si relativ usor in ansamblul lui. Partea de jos pana in punctul La Izvoare poate constitui chiar o plimbare pentru cei ce se odihnesc la cabana Izvorul Muntelui. Partea superioara este mai grea la urcus, dar pentru un turist cu oarecare experienta in orientare si cu antrenament nu prezinta nici o dificultate, eforturile fiind rasplatate pe deplin de frumusetile ce le ofera, fapt pentru care nu l-am ocolit.