Joi, 14 Martie 2013 16:39

Pupăza legenda


Cică a fost odată o fată frumoasă, cum pereche nu-i puteai găsi. Cum o chema, nimenea nu îşi aminteşte, căci e mult de atunci. Atâta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era una la părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că niciodată nu-i ieşeau din voie. Noaptea, după ce adormea, tatăl şi mama ceasuri întregi vegheau la căpătâiul ei şi vărsau lacrimi de bucurie, că le-a hărăzit Dumnezeu aşa mândreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula, bătrâna mamă îi punea în gură trei grăunţe de sare şi apoi o spăla cu apă, în care stinsese trei cărbuni aprinşi, ca să nu se deoache odorul ei.

 

Iar fata creştea mereu. Şi era voinică, rumenă la obraji, zveltă, cu ochii negri şi aânci ca adâncul mării, cu părul moale, galben şi mai strălucitor decât aurul cel curat. Când ieşea din casă, soarele de ruşine şi de drag se roşea la faţă, iar luna lumina mai tare ca s-o vadă mai bine. Toate celelalte fete din sat nu mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai ei îi aţineau calea, numai pentru dânsa se prăpădeau. Şi se sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată ziua, dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dânsa.

Şi se dusese în toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din toate colţurile pământului veneau feţi-frumoşi, mândri şi bogaţi, ca să-i ceară mâna. Dar părinţii nu se îndurau să o căsătorească şi să se despartă de dânsa.

- Atâta avem şi noi pe lume, ziceau dânşii, ea e lumina ochilor, ea este sprijinul bătrâneţilor, ea e bucuria şi reficirea noastră. Fără de dânsa va fi vai şi amar de noi, totul ni se va părea pustiu. Aşa, ca să mai treacă puţină vreme, că tot ea este prea tânără şi fragedă.
Dar vorba ceea: când îţi vine norocul, să nu-l alungi, căci pe urmă nu ştii ce ţi se întâmplă. Aşa şi cu părinţii fetei celei frumoase. Într-o bună dimineaţă, mama ei căzu bolnavă greu. Luni întregi ea zăcu ulcată. Şi aduseră doftori vestiţi şi chemară babe care ştiu de toate, decât nimeni nu putea să-i găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei îi era mai rău şi slăbea de se prăpădea în toată fiinţa. Plângea bărbatul la căpătâiul ei şi fata se ruga cât e ziulica de mare, la icoana Maicii Domnului, ca să se facă mama sănătoasă. dar cele ce le hotăâse Dumnezeu, bietul om nu le poate schimba nici cu lacrimi, nici cu rugăciuni.
Într-o noapte, după miezul ei, când cocoşii cântă şi duhurile rele pier de pe pământ, bolnava chemă la sine fata ei iubită şi pe bărbatul cu care trăise viaţa aşa cum a fost dată, îi îmbrăţişă şi-i sărută pentru cea din urmă oară şi apoi îşi dete sufletul liniştită şi cu surâsul pe buze.

Trecu de atunci vreme multă, în care tatăl fetei se plângea şi se văita mereu, că e grea viaţa singură, fără femeie, că el nu vrea să prăpădească aşa mândreţe de fată, îngrijind de toate ale casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea într-o zi şi apoi cum o să trăiască el singur?
Şi aşa, ba că-i una, ba că-i alta, moşneagul într-o zi se căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femeie tânără şi frumoasă, dar cu suflet de câine şi cu inimă de piatră. Această femeie era mai rea decât o babă vrăjitoare, iar când se înfuria, se făcea vânătă la faţă şi ochii i se învârteau în cap, de gândeai că-i ieşită din iad, nu altceva. Apoi încă o pacoste. Adusese cu dânsa o fată, pe care o avusese de la bărbatul dintâi şi pe cât de frumoasă era fata cealaltă, pe atâta fata ei era de pocită şi schiloadă.
"Muma-Pădurilor", îi ziceau toate fetele din sat şi zău, nu greşeau cu nimica.

Ce zile amare şi ce viaţă ticăloasă, de acu înainte, pentru biata fată frumoasă! În loc de mângâierile dulci ale mamei, acu primea ocări, în loc de cuvinte bune, palme şi bătăi, în loc de privirea părintească a mamei, ea întâlnea ochii de şerpoaică ai mamei vitrege. Tatăl o iubea ca în trecut şi vărsa şiroaie de lacrimi, când îşi vedea odorul plângând şi oftând. Decât dânsul acea mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi îi era frică de dânsa, aşa că niciodată nu-i ieşea din voie şi când ea se răstea, el, cu capul plecat, sta într-un colţ şi nici un cuvânt nu auzeai din gura lui.

Iar femeia cea rea hotărâse ca fata să plece sau să piară. Nu mai putea de necaz văzând-o că e aşa de frumoasă, că e aşa de harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe când la fata ei nu se uita nimeni.

- Stai că-i vin eu de hac, zise dânsa.

Şi nu o lăsa să se spele, nici să se pieptene şi să se cureţe. I-a scos hainele ei cele frumoase, care o prindeau aşa de bine, şi a îmbrăcat-o numai în zdrenţe. Apoi nici de mâncare nu-i dădea destulă şi nici nu o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea în cap, încă necântaţi cocoşii, o scula şi o trimitea după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din pădure, ba să spele rufele la gârlă, ba să facă asta, ba să facă alta, tot îi găsea ânsa fel de fel de munci, care mai de care mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată.

Asculta în toate sărmana de fată şi totuşi, când se întorcea seara acasă, obosită şi prăpădită de atâta muncă şi alergătură, mama cea vitregă tot nemulţumită era şi din leneşă şi dobitoacă nu o mai scotea.

Şi într-o zi, ce să-i abată femeii cele rele:

- Uite, zise, sacul ăsta de lână. Vezi că lâna dinăuntru e neagră, decât tu să te duci la gârlă şi până deseară să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta.
Sacul era greu de tot. fata îşi făcu curaj, se opinti cât putu şi încovoiată până la pământ, plină de năduşeli, se duse cu el la gârlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi începu să spele mereu lâna care era neagră ca cărbunele, că doar s-o facă albă. îşi suflecă mâinile până la coate, îşi prinse şi poala în brâu şi ceasuri întregi tot freca şi tot spăla şi tot curăţa. Dar lâna cea neagră nici gând n-avea să se facă albă.

Şi, obosită până peste poate, fata noastră, care nici proastă nu era, hotărî că totul este de ajuns. De acum încolo avea să îşi ia lumea în cap.

Şi aşa plecă fata noastră de la casa părintească pentru a trăi o viaţă bună, viaţă care o merita o fată ca ea. Doar dorul de tatăl ei o mai chinuia, poate în fiecare zi, dar sfârşise cu acea trudă ce putea să o bage în pământ. Îşi găsi repede un soţ pe măsura vredniciei şi frumuseţii ei şi trăi aşa cum a fost voia lui Dumnezeu.

Dar tatăl ei, când văzu că fata nu mai vine, lăsă frică şi puterile femeii sale deoparte şi plecă în lume pentru a-ţi găsi fata. Şi era undeva cam prin vremea lui aprilie. Şi căută ce căută până aproape de Sân-Petru şi se sfârşi de pe acest pământ de oboseală. Dar, înainte de a-şi da sfârşitul, el o blestemă pe nevasta cea rea, să bântuie prin lume ca pedeapsă pentru ceea ce a păţit el şi fiica sa, pribegi în căutarea sorţii sau a fiicei.
Şi pe dat femeia cea rea se transformă într-o pasăre moţată, aşa cum era şi maştera, pusă mereu pe ceartă şi harţag. Şi unde te zăreşte ea începe să strige la tine să pui mâna să faci nu ştiu ce treabă îi trece nebunei prin minte. Dar de auzit se aude doar "pu", de la "pune mâna şi fă!". Şi cum ea repetă cu răutate se aude "pu, pu, pu, pu, pu, pu", de parcă asta îţi mai trebuia. Şi ea bântuie peste tot, de prin aprilie până de Sân-Petru, aşa cum a pribegit moşul nostru, şi poate că-l caută să-l pună la treabă ... Cine ştie ... Dar din cauza "pu-pu-pup"-ului ei, oamenii mai târziu o numiră pupăză.

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: