Soarele şi luna - Vasile Alecsandri

Soarele şi luna - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Umbla, frate, mândrul soare,

Umbla, frate, să se-nsoare

Nouă ani

Pe nouă cai

Care noaptea pasc în rai.

Umbla cerul şi pământul

Ca săgeata şi ca vântul,

Dar toţi caii-şi obosea

Şi potrivă nu-şi găsea

Ca sora sa Ileana,

Ileana Cosânzeana,

Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.

„Surioară Ileano,

Ileano Cosânzeano!

Haide să ne logodim,

C-amândoi ne potrivim

Şi la plete şi la feţe

Şi la dable frumuseţe.

Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,

Eu am faţa arzătoare,

Tu, faţa mângâietoare."

„Alei, frate luminate,

Trupuşor făr' de păcate,

Nu se află-adevărat

Fraţi să se fi cununat.

Cată-ţi tu de cerul tău

Şi eu de pământul meu,

C-aşa vrut-a Dumnezeu."

Soarele se-ntuneca,

Sus, la Domnul se urca,

Domnului se închina

Și din gură cuvânta:

"Doamne sfinte,

Şi părinte!

Mie timpul mi-a sosit,

Timpul de căsătorit,

Şi potrivă n-am găsit

Ca soră-mea Ileana,

Ileana Cosânzeana".

Domnul sfânt îl asculta

Şi de mână mi-l lua

Şi prin iaduri mi-l purta,

Doar că l-ar înspăimânta,

Şi prin rai încă-l purta,

Doară că l-ar încânta,

Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său,

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se deştepta

Şi cu drag îl asculta.

Cerurile strălucea,

Norii din senin pierea:

„Soare, soare luminate,

Trupuşor făr' de păcate,

Raiul tu l-ai petrecut

Şi prin iad încă-ai trecut,

Ce mai zice gândul tău?"

„Zice că sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu

Numai singur să nu fiu,

Ci să fiu cu Ileana,

Ileana Cosânzeana!"

Soarele se cobora,

La sora lui se oprea,

Mândră nuntă pregătea,

Pe Ileana şi-o gătea

Cu peteală de mireasă,

Cunună de-mpărateasă,

Şi rochiţa neţesută,

Din pietre scumpe bătută.

Apoi mândri, el şi ea

La biserică mergea.

Dar când nunta se făcea,

Vai de el, amar de ea!

Candelele se stingea,

Clopotele se dogea,

Sfinţii faţa-şi ascundea,

Preoţi în genunchi cădea.

Iar mireasa, vai de ea!

Frig de moarte-o cuprindea

Căci o mână se-ntindea

Şi pe sus o ridica

Şi -n mare mi-o arunca!

Valurile bulbucea,

Iar ea-n valuri cum trecea

Mreană de-aur se făcea.

Soarele se-nălţa sus,

Se lăsa tot spre apus

Şi -n mare se cufunda

La soră-sa Ileana,

Ileana Cosânzeana.

Iară Dumnezeu cel sfânt,

Sfânt în cer şi pe pământ,

Mâna-n valuri că băga

Mreana-n mână-o apuca

Şi -n ceruri o arunca

Şi -n lună plină-o schimba,

Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său;

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se spăimânta,

Mările se tupila,

Munţii se cutremura,

Cerul se întuneca:

„Tu, Ileană Cosânzeană,

Sufleţel fără prihană,

Şi tu, soare luminate,

Trupuşor făr' de pacate!

Cu ochii să vă zăriţi,

Dar să fiţi tot despărţiţi.

Zi şi noapte plini de dor,

Arşi de foc nestingător,

Veşnic să vă alungaţi,

Cerul să cutreieraţi,

Lumile să luminaţi!”