Interferente.ro Cultura Poezii Toamna in poezia lui Tudor Arghezi

Marţi, 19 Octombrie 2010 13:55

Toamna în poezia lui Tudor Arghezi

Toamna


Străbatem iarăş’ parcul, la pas, ca mai-nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

 

 

 

 

Niciodată toamna …

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte ulcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

 

 


Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii ...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd ...
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăşi vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna - şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: