Interferente.ro Lifestyle Dragoste si sex Valentine s Day legende

Duminică, 05 Februarie 2012 04:00

Valentine’s Day - Legende

 

14 februarie este cunoscută ca fiind ziua îndrăgostiţilor, Valentine’ Day.

14 februarie este ziua în care sărbătorim iubirea, iar patronul îndrăgostiţilor este Sfântul Valentin, cel care a slăvit iubirea si tinerii.

Există multe legende potrivit cărora 14 februarie a devenit ziua îndrăgostiţilor, unele datând chiar din Roma Antică.

 

 

Legenda preotului Valentin. Legenda Sfântului Valentin.

Această legendă este cea mai cunoscută.

În secolul al III-lea, în Roma era împărat Claudius Gothicus al II-lea, cunoscut şi sub denumirea de Claudius cel Crud. Lângă palatul său exista un templu în care era preot Valentin. Romanii îl iubeau foarte mult şi întotdeauna mergeau la templu pentru a-i asculta predicile. În faţa altarului, în care ardea veşnic un foc, îngenuncheau ca să-i primească binecuvântarea.

La acea vreme, în Imperiul Roman războaiele erau un lucru obişnuit şi, adesea, Claudius îşi chema supuşii să participe la război, întrucât luptele nu încetau niciodată. Mulţi dintre romani nu mai aveau nicio dorinţă de a mai merge la lupta care se transformase de mult într-o bătălie pentru subjugarea altor popoare. Astfel, bărbaţii căsătoriţi nu mai doreau să-şi părăsească familiile şi fermele în care îşi duceau viaţa liniştită, iar tinerii nu mai doreau să-şi lase singure iubitele. Din aceasta cauză, numărul celor înrolaţi în armata împăratului scădea cu fiecare zi care trecea.

Claudius a devenit foarte furios şi a ordonat ca nicio căsătorie să nu mai fie celebrată şi toate logodnele să fie imediat anulate. În aceste condiţii, mulţi romani au plecat la război plini de deznădejde deoarece îşi părăseau tot ceea ce le era mai drag. Legenda spune că o mare parte dintre ei nu au mai suportat durerea şi au murit.

Preotul Valentin a fost foarte întristat de ordinul împăratului, considerând că nici un om nu are dreptul să interzică căsătoriile. Mai mult de atât, împăratul nu avea acest drept. Aşa că,  atunci când un cuplu de îndrăgostiţi a venit la altarul său, Valentin a decis să-i cunune în secret. Vestea s-a dus în toată Roma şi, în curând, nenumărate perechi de tineri au venit la templu pentru a se căsători în secret. Preotul era prietenul şi confidentul tuturor îndrăgostiţilor din districtul Romei.

Dar astfel de secrete nu pot fi ţinute mult timp şi, nu după multă vreme, Claudius a aflat despre ceea ce se întâmpla. Plin de furie şi de mânie a poruncit soldaţilor să-l ridice pe Valentin şi să-l azvârle în închisoare. A crezut că, în acest fel, nicio altă persoană din imperiul său nu va mai îndrăzni să-i nesocotească ordinele.

Valentin a fost târât din templu de către soldaţii împăratului de lângă perechile care aşteptau să fie căsătorite şi dus la puşcărie. Toţi prietenii i-au fost aproape, însă au fost zadarnice eforturile lor de a-l scăpa de închisoare. Furiei împăratului nu putea nimeni să-i facă faţă, cu atât mai mult să-i înduplece inima de piatră. Acesta este momentul în care acesta şi-a căpătat porecla de Claudius cel Crud.

În temniţă, Valentin s-a ofilit asemenea unei flori care nu poate rezista mult timp fără lumină. Departe de ceea ce era cel mai important pentru el în viaţă, Valentin, în cele din urmă, a murit. Prietenii săi devotaţi l-au îngropat în biserica Sfântului Praxedes. Acest loc există în Roma şi în zilele noastre.

Toate evenimentele s-au întâmplat în anul 269, pe data de 14 februarie.

 

 

Creştinul Valentin, îndrăgost de fiica temnicerului

O altă legendă ne spune că Valentin a fost unul dintre creştinii care a propovăduit această religie. Pentru acele vremuri, acest lucru însemna mult curaj, dar şi pericol şi moarte. Deorece a ajutat câţiva martiri creştini, Valentin a fost întemniţat, apoi adus în faţa prefectului Romei şi dat în judecată.

În puşcărie, Valentin a reuşit să vindece de orbire pe fata gardianului de care s-a şi îndrăgostit. Când crudul împărat a auzit despre această minune, a dat ordin ca Valentin să fie decapitat. În dimineaţa execuţiei se spune că Valentin a trimis fetei temnicerului un răvaş în care scria „Cu dragoste, de la al tău Valentin”.

 

 

Răvaşe şi flori de Ziua Îndrăgostiţilor

Prima sărbătorire modernă a zilei îndrăgostiţilor datează din secolul al XV-lea.

În anul 1415, în timpul bătăliei de la Agincourt, tânărul duce de Orleans a fost capturat şi ţinut prizonier în Turnul Londrei pentru mulţi ani. El a scris de aici soţiei sale sute de poeme, adevărate scrisori de dragoste, adevărate „valentine”. Se pare că de aici provine obiceiul de a trimite răvaşe de dragoste persoanei iubite cu ocazia zilei de 14 februarie.

În prezent, şaizeci de astfel de scrisori de dragoste ale ducelui pot fi admirate în muzeul Angliei, printre documentele regale. Florile ca „valentine” apar doar cu două sute de ani în urmă.

Se spune ca fata regelui Henric al IV-lea al Franţei a dat o petrecere în onoarea Sfântului Valentin. Cu aceasta ocazie, fiecare domnişoară a primit un frumos buchet de flori din partea iubitului pe care şi-l alesese să-i fie „valentin”. Acest obicei avea să se răspândească din Franţa până în Italia şi Anglia. Curând, a devenit un obicei obişnuit, o modalitate prin care poţi să-i arăţi iubitei dragostea pe care i-o porţi, trimiţându-i flori şi răvaşe de dragoste sau bomboane în formă de inimă, care să-i poarte numele.

 

 

Cupidon şi Psyche

Printre simbolurile zilei de 14 februarie se include şi cel al lui Cupidon.

Cupidon este fiul neastâmpărat al zeiţei dragostei, Venus, şi se presupune că este cel care aduce iubirea în inimile îndrăgostiţilor.

Conform miturilor, oricine era lovit de săgeţile de iubire ale lui Cupidon se îndrăgostea de prima persoana care-i ieşea în cale. Această calitate a sa a făcut ca peste decenii numeroase legende să dezbată acest subiect. Chiar William Shakespeare, în „Visul unei nopţi de vară”,  realizează nişte scene hilare pe seama personajelor din piesa sa. Dar, în final, totul se termină cu bine şi toţi îndrăgostiţii sunt fericiţi.

 

În mitologia romană, Cupidon este cunoscut sub denumirea de Eros, fiul Afroditei. Ambele nume sunt sinonime cu conceptul de iubire. Cupidon a jucat mereu un rol în celebrarea dragostei şi a îndrăgostiţilor.

Una dintre legende ne vorbeşte despre povestea de dragoste dintre el şi muritoarea Psyche. Venus era geloasă pe frumuseţea acestei fete, drept pentru care i-a ordonat lui Cupidon să o omoare.

În loc să facă asta, el s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o de soţie. Fiind muritoare, i s-a interzis să-l privească. Psyche a fost cea mai fericită fiinţă. Fercirea nu a durat mult, pentru că sora sa a convins-o să se uite la soţul ei. Pentru a o pedepsi, Cupidon a părăsit-o luând cu el toată dragostea, despărţind-o de grădinile pe care le iubea atât de mult, lăsând-o într-un câmp pustiu. Dorind să-şi regăsească iubitul, Psyche a intrat în templul zeiţei Venus şi i-a cerut sfatul. Venus i-a dat o serie de îndatoriri, una mai periculoasă decât cealaltă. Dintre ele, ultima se referea la o călătorie pe tărâmul lui Hades pentru a-i aduce zeiţei într-o cutie puţin din frumuseţea soţiei zeului întunericului. Cea mai grea sarcină era în schimb nu călătoria în sine, ci aceea de a rezista în faţa tentaţiei de a  deschide cutia. Psyche a cedat şi, drept pedeapsă,  a căzut într-un somn mortal, din care doar dragostea nemărginită pe care i-o purta Cupidon a mai putut să o trezească. Mişcată de iubirea dintre cei doi, Venus a decis să o facă şi pe ea zeiţă.

Citeşte mai multe despre Cupidon, zeul iubirii ...

 

 

Sărbătoarea Lupercalia, la originea Zilei Valentinelor

Cu multă vreme înainte de anul 270,  când Roma a fost fondată de către Romulus şi Remus şi era înconjurată de pustietate, printre numeroşii zei pe care romanii îi venerau, exista şi unul numit Lupercus. Acesta avea menirea de a veghea asupra păstorilor şi asupra turmelor acestora.

În fiecare lună februarie, în onoarea acestui zeu se ţinea un mare festin, iar această sărbătoare purta denumirea de „Lupercalia”. Festivalul era un ecou al acelor zile în care Roma nu era altceva decât un grup mai mare de păstori ce locuiau pe colinele Palatine. În calendarul vremii, luna februarie venea mai târziu decât în zilele noastre, aşa că Lupercalia era, de fapt, o sărbătoare de primăvară.

Unii sunt de părere că originea acestei sărbători se află într-un alt festivalul numit „Faunus”. Faunus, asemenea lui Pan, era zeul recoltelor şi al păstorilor. Dar originea Lupercaliei este mult mai veche, aşa că nimeni nu poate fi de fapt sigur care este adevărul.

Nu există însă nici un dubiu asupra importanţei sale. Există dovezi cum că, de exemplu, Marc Antoniu a fost şeful colegiului de preoţi Luperci. El a ales sărbătoarea Lupercalia în anul 44 î.H. ca momentul oportun pentru a-i oferi coroana lui Iulius Cezar. În fiecare an, pe 15 februarie, preoţii Luperci se adunau pe colinele Palatine, la peştera Lupercal. Aici, potrivit legendei, Romulus şi Remus au fondat Roma şi au fost crescuţi de o lupoaică. În latină, de fapt, cuvântul lupus înseamnă lup. Unele dintre ritualurile practicate presupunea ca tinerele femei să alerge pe străzi îmbrăcate în piei de capră, pe care le băteau cu nişte funii, deoarece exista convingerea că acest lucru le va face fertile. Aceste veşminte purtau denumirea de februa, iar împletitura de funii februatio. Amândouă denumirile provin din limba latină şi desemnează puritatea.

Numele lunii februarie îşi are originea aici. Mult timp după ce Roma a devenit un imperiu puternic şi important, sărbătoarea Lupercalia a dăinuit. Când soldaţii romani au invadat ceea ce numim azi Franţa şi Britania, în primul secol după Hristos, ei au dus şi pe aceste meleaguri obiceiul Lupercaliei.

Unii cercetători sunt de părere că exista o loterie unde, cu ocazia acestei sărbători, romanii îşi puneau numele fecioarelor într-o cutie din care tinerii le extrăgeau, găsindu-şi astfel perechea. Ei deveneau iubiţi vreme de un an sau chiar mai mult. După ce credinţa creştină a devenit puternică, preoţii nu au mai vrut ca oamenii să mai practice aceste obiceiuri păgâne, dorind să uite de zeii vechi. Cu toate acestea, ei nu aveau nici un interes să înlăture festivalurile sau sporturile, aşa că au decis ca Lupercalia să fie sărbătorită în continuare, dar sub denumirea de Ziua Valentinelor.

În timpul zilelor cavalerilor medievali, numele fecioarelor au continuat să fie extrase de către tinerii necăsătoriţi cu ocazia acestei zile. Fata devenea „valentina” băiatului pentru întreg anul, iar acesta era obligat ca în toată această perioadă să o protejeze şi să-i poarte numele. Acest obicei vechi de a extrage nume de 14 februarie era considerat ca fiind un semn bun pentru dragoste şi deseori avea ca finalitate căsătoria celor doi tineri. De când aceste lucruri au început să se practice aceasta a fost considerată ca fiind ziua îndrăgostiţilor, o zi în care iubirea este mai presus de orice, o zi în care trebuie să dai, dar şi să primeşti dragoste de la persoana iubită.

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: