Vlad Ţepeş

Vlad al III-lea Ţepeş Dracul a fost unul dintre marii eroi ai luptei românilor pentru libertate şi independenţă, a făcut parte din galeria voievozilor care au jalonat cu personalitatea lor istoria statelor noastre feudale, care şi-au închinat viaţa apărării hotarelor ţărilor româneşti. Vlad Ţepeş a dat dovadă de un curaj care depăşea limitele obişnuitului, a contribuit prin acţiunile sale la apărarea propriei ţări, dar şi a civilizaţiei române. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de Imperiul Otoman. Deşi povestirile scrise despre Vlad Ţepeş i-au creat o imagine de om crud, totuşi, “Antonio Bonfini, istoricul oficial al regelui ungar Matias Corvin, l-a caracterizat pe Vlad Ţepes ca fiind crud şi drept. Crud în sensul de neiertator, neînduplecat, şi drept, pentru că nu a pedepsit pe nimeni fără să fie vinovat”.

Vlad Ţepeş s-a născut în noiembrie sau decembrie, 1431, în oraşul transilvănean Sighişoara. A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul, nepotul lui Mircea cel Bătrân, şi strănepot, prin mama sa (o nobilă transilvăneană), al lui Alexandru cel Bun al Moldovei. La vremea respectivă, tatăl lui Vlad, era exilat în Transilvania.

Numele de Ţepeş vine de la mijlocul principal de execuţie pe care îl folosea, şi anume ţeapa şi i-a fost atribuită abia dupa moartea sa în 1476. Dracula este un nume care vine de la faptul că tatăl său Vlad al II-lea Dracul a fost primit în Ordinul Dragonului de către Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Cum Vlad al II-lea era încântat să facă parte din acest ordin, a adoptat simbolul ordinului respectiv ca pe un fel de blazon, iar în momentul în care a ajuns domnitorul Ţării Româneşti a bătut şi monede cu acest dragon. În popor termenul de „dragon” a fost adoptat sub forma de „Dracul” în cazul lui Vlad al II-lea, iar străinii au folosit numele „Dracula” pentru Vlad Ţepeş.

A fost căsătorit de două ori: întâi cu o nobilă din Transilvania şi apoi cu Ilona Szilagyi, verişoară a lui Matei Corvin. A avut trei băieţi: Mihail şi Vlad din prima căsătorie, Mihnea I cel Rău din a doua.

Există multe legende despre Vlad Ţepeş. Era recunoscut pentru ambiţia de a impune cinstea şi ordinea. Aproape orice infracţiune, de la minciună şi furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-lea a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piaţa centrală din Târgovişte. Cupa putea fi folosită de călătorii însetaţi, însă trebuia să rămână la locul ei. Conform surselor istorice, în timpul domniei sale cupa nu ar fi fost niciodată furată şi ar fi rămas aproape nefolosită.

După altă legendă, Vlad ar fi înscenat un furt (o pungă cu 50 de galbeni) unui boier din Sfatul Ţării, după care acesta, în faţa domnitorului, a pretins că i se furaseră 100 de galbeni. Pentru minciuna sa, a fost tras în ţeapă.

Domn al Ţării Româneşti

Vlad Ţepeş a fost de trei ori voievod al românilor din Ţara Românească pentru peste 30 de ani: prima perioadă de conducere a durat două luni, în octombrie-noiembrie 1448. Cea de-a doua, cea mai lungă domnie a sa, a fost între 20 august 1456 – iulie/august 1462. Vlad Ţepeş a fost ales din nou voievod în 1476, conducând pentru două luni (noiembrie şi decembrie), înaintea morţii sale. A petrecut mai mulţi ani în diferite închisori, 26 de ani din 46 de ani de viaţă.

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti şi s-a stabilit la Curtea domnească din Târgovişte. Vlad Drăculea şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. În 1442, din motive politice, el şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruţi ca ostatici (pentru a se asigura de buna purtare a tatălui său faţă de otomani) de către sultanul Murad al II-lea. Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea şi ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său, asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. Tot atunci, Vlad a aflat şi de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat şi îngropat de viu de boierii din Târgovişte.

La vârsta de 17 ani, susţinut de un corp de cavalerie turcească şi de un contingent de trupe împrumutate lui de paşa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Valahiei. Acest fapt este atestat de o scrisoare datată 31 octombrie 1448 pe care a trimis-o braşovenilor. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care şi-a recăpătat tronul. Pentru a-şi asigura a doua şi cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aştepte până în 20 august 1456, când a reuşit să-şi ucidă duşmanul de moarte.

Între 1448 şi 1456, a fost exilat în Moldova şi Transilvania. Vlad ia domnia a doua oară în 1456 cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara. În următorul an 1457 îl ajută pe Ştefan cel Mare, cu care era văr, să ocupe tronul Moldovei.

Primul act important de răzbunare a fost îndreptat împotriva boierilor din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş.

Vlad Ţepeş a dorit să-şi creeze o poziţie politică internă foarte puternică. Perioadă lungă de timp în care au fost desfăşurate lupte pentru a fi la putere au creat instabilitate în interiorul zonei. La acea vreme, unii boieri au abuzat şi torturat săracii. Acest abuz a împiedicat rezistenţa ţării faţă de invaziune. El a înţeles că principala cauză a instabilităţii statului a fost lupta pentru putere printre nobilime.

Vlad Ţepeş a considerat că era foarte important pentru Ţara Românească să îşi protejeze comerţul, aşa că a înfăptuit câteva reguli pentru a-şi proteja ţinutul de importatorii germani şi saxoni, foarte nefericiţi din această cauză.

Luptele cu turcii

Vlad Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 de galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenţei unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susţinută de Papă şi în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primeşte de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni şi 10 nave de război).

În acest context politic, Vlad Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice.

În relaţia cu Imperiul Otoman, nu mai plătise tribut de 3 ani de zile şi nici vorbă să aibă de gând să dea curs cererii sultanului de a trimite copiii pentru corpul de ieniceri. Pentru a-l înlătura, sultanul Mehmed al II-lea i-a întins o cursă. În 1461, a trimis un sol la Giurgiu sub pretextul de a lămuri un diferent de graniţă. Intuind ce i se pregăteşte, Vlad a apelat şi el la un şiretlic. A anunţat că vine şi cu tributul şi cu 50 de copii, însă pe de cealaltă parte a pregătit o oaste cu care i-a înconjurat pe turci. I-a luat prizoneri pe comandantul detaşamentului otoman, begul Hamza de Nicopole şi pe solul sultanului, i-a dus la Târgovişte, unde i-a tras în ţeapă la marginea oraşului. A cucerit cetatea Giurgiului şi a prădat teritoriul controlat de turci de la gurile Dunării şi până la Zimnicea. Referitor la acest episod, într-o scrisoare trimisă în ianuarie 1.462 regelui Ungariei, Matei Corvin, Vlad îi relatează că au fost ucişi 24.693 de duşmani. De asemenea, îi explică faptul cum a contabilizat cu exactitate această cifră, arătând că pentru un număr de 23.809 dintre cei ucişi le-au fost tăiate şi strânse capurile, în timp ce alţii 884 au fost arşi. Datorită acestor fapte, turcii erau aşa de îngroziţi astfel încât locuitorii Istambulului (fostului Constantinopol) erau pregătiţi oricând de plecare în cazul în care Vlad Ţepeş ar fi ajuns în apropiere.

În ceea ce-l priveşte pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Ţepeş, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, circa 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depăşeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oşteni. Deşi Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetăţii Turnu, aceştia, la adăpostul nopţii, reuşesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgovişte (4 iunie 1462).

În aceste condiţii Vlad Ţepeş va aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgovişte, otrăvirea fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană. În această atmosferă apăsătoare în care oştile turceşti, flămânde şi înfricoşate, înaintau prin ţara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Ţepeş, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze şi mai mult oastea otomană. Ţinta atacului a fost însuşi sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuşi efectul psihologic al atacului a fost important. Mulţi turci au fost ucişi, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip ruşinos", văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviştei îl aştepta un spectacol care a băgat groaza în oştile sale: o pădure de ţepi în care atârnau o mulţime de turci ucişi înainte sau în timpul bătăliei. În faţa acestei privelişti turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari" şi care "ar fi vrednic de mai mult".

Cu excepţia cronicilor turceşti, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi şi cu ruşinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, aşa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgovişte, ca domn pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toţi cei ce i se împotriveau lui Ţepeş. Paşa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Ţării Româneşti, cei doi fraţi căutând fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Ţepeş care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea şi prietenia cu sultanul. Aceştia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiţii, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Ţepeş trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Însă duşmanii lui Vlad, negustorii saşi din Braşov, pentru a se răzbuna, au falsificat nişte scrisori pe care i le-au prezentat lui Matei Corvin. Într-una din ele se afirma că Vlad i-ar fi cerut iertare sultanului şi că îi promitea facilitarea ocupării Transilvaniei, iar mai apoi a Ungariei. Matei Corvin a dat crezare acelor falsuri, a oprit expediţia şi l-a luat prizonier pe Vlad închizându-l la Bran. Este arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forţat.

Conducătorul a fost în captivitate de la începutul lui 1462 până în 1474. În 1474, vărul lui, Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, a câştigat lupta împotriva lui Matei Corvin, de la Baia, şi l-a forţat pe acesta din urmă să-i elibereze verişorul. Ca motiv, Ştefan a invocat faptul că ar dori să îl pună domnitor peste Ţara Românească pentru a lupta împotriva invaziilor otomane. În final, Matei Corvin a fost mai interesat decât niciodată să îl aducă să lupte cu turcii. Cu ajutorul lui Matei Corvin, regele Ungariei şi Transilvaniei, şi a lui Ştefan cel Mare al Moldovei, în 1476, Vlad Ţepeş a devenit domnitorul Ţării Româneşti pentru a treia oară. Domnia aceasta a durat doar două luni, până la moartea sa.

Moartea domnitorului

Există multe versiuni privind decesul lui Vlad Ţepeş, dar toate au aceeaşi bază. Cea mai populară versiune este următoarea: Vlad Ţepeş a murit în pădurea Colţul Boleşti, aproape de Bucureşti, capitala României. Acolo se află un mic lac numit Lacul Vrăjitoarelor, loc mereu înceţoşat, unde trăsnetele şi fulgerele lovesc deseori pădurea. Animalele nu ating niciodată apa, iar oamenii vorbesc o mulţime de lucruri ciudate care se întâmplă acolo.

Vlad Ţepeş a fost surprins de rivalul său Laiotă Basarab şi a fost ucis în timpul luptei. După cum reiese din documentele lui Ştefan cel Mare “necredinciosul Basaraba se întoarse şi îl găsi singur (deci părăsit de boieri) şi-l omorî”.

A fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş. S-a emis ipoteza ca ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureştilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ lui Ţepeş de la mănăstire conţine doar câteva oase de cal datate din neolitic şi nu rămăşiţele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locaţia Mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

În legendele sale, poporul l-a păstrat şi ca erou pe câmpul de luptă şi ca un justiţiar de seamă, dându-l ca exemplu şi astăzi. Tot ca justiţiar îl invoca Mihai Eminescu în "Scrisoarea a III-a": "Cum nu vii tu, Ţepeş, doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcarie şi la casa de nebuni!"