Vrăbiile poveste

Demult-demult, cine ştie cât de demult, a răsărit în mijlocul unei păduri un stejărel, care începuse a creşte încet-încet şi a privi cu dragoste la ceilalţi stejari falnici care se aflau în jurul său. Iată însă că nu mult după ce a răsărit stejărelul acesta, vine o vrabie şi se aşează pe dânsul, măcar că avea unde se aşeza şi-n alt loc, că pădurea era destul de mare.

Nimeni nu ştie de ce, dar stejărelul se mânie foc pe dânsa şi-i zise:

- Măi vrabie! Nu vezi tu că eu abia acum vreo câteva zile am răsărit, nu vezi cât sunt de tânăr, de crud şi de slab, n-ai găsit nicăieri un alt loc unde să te aşezi, decât pe mine? Nu e destulă pădure împrejurul meu? Ia du-te de-aici şi aşează-te pe alt copac, căci doar pădurea e destul de mare şi de largă, ai unde şedea cât îţi va plăcea.

Vrabia, simţindu-se foarte atinsă de cuvintele acestea ale stejarului, răspunse zicând:

- Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine când vei fi pe moarte şi atunci va trebui să-mi dai seamă pentru toate cuvintele tale de astăzi!

- Bine! Bine! răspunse stejărelul, du-te şi mai degrabă să nu vii, decât numai atunci, când eu voi fi pe moarte, precum ai zis!

Vrabia a zburat şi s-a dus. Dar mult a trebuit ea să aştepte până la moartea stejărelului, căci fiecare stejar trăieşte nouă sute de ani - şi anume - trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă locului şi se odihneşte, iară de la şase sute de ani înainte, prin trei sute începe a da înapoi, a-i putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca aşa, că atunci când ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul. Când a ajuns acuma stejărelul de nouă sute de ani, s-a dus vrabia la dânsul şi i-a zis:

- Ţi-aduci aminte când erai tânăr şi m-am aşezat pe tine, cum m-ai batjocorit degeaba? Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cât lumea şi ca tine nu va mai fi altul.

Dar iată că acum te-ai risipit şi eu mă scald în colbul tău. Tu din mare ce-ai fost, te-ai făcut mai nimica, iară eu tot trăiesc şi tot aşa cum sunt, cum am fost şi atunci.

Aşa a zis vrabia, şi, după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se tot duse. De-atunci, de când s-a întâmplat aceasta, vrăbiile, dacă nici oamenii, nici mâţele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decât orişicare altă pasăre, trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine zicala care zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani, că sunt ca şi vrabia. Că şi vrăbiile, când sunt foarte bătrâne, capătă pene albe, însă forma lor tot de vrabie rămâne.