De ce oamenii frumosi sunt rareori destepti

Iata o intrebare (De ce oamenii frumosi sunt rareori destepti?) care pe unii ii umple de nedumerire, mai ales ca multi staruiesc a raspandi ideea ca mintea se masoara de cele mai multe ori dupa regularitatea trasaturilor fetei si a fapturii intregi a corpului omenesc. Daca luam insa bine seama la cei ce ne inconjoara, vedem ca tocmai dimpotriva, fiintele cu o figura si infatisare frumoasa rareori sunt inzestrate si cu o cugetare aleasa. Mai totdeauna astfel de persoane se bucura de insusiri sufletesti cu putin stralucire. Care sa fie pricina?! Unii spun ca frumosii se cred mult, si fiind prea incantati de persoana lor, cu aceasta pierd o buna parte din frumusetea gandirii. Altii zic: parintii sunt de vina, fiindca nu sunt destuld e bagatori de seama la cresterea copiilor lor, alintandu-i prea mult. Si unii si altii au putintica dreptate in unele imprejurari, dar tot mai lipseste ceva pentru o deplina lamurire.

Intr-adevar, de foarte multe ori vom vedea ca nici parintii, nici insusi cei frumosi nu sunt de vina daca voiociunea sufletului le este putina, ci altcineva. Acel cineva este ursita zamislirii fiecarui om. In ce fel? Iata cum. Stiut este ca faptura omului este supusa legilor create de cel atotputernic. Una din aceste legi este legea compensatiei si pe care noi am putea-o numi legea despagubirii. Aceasta lege ar vrea ca insusirile pe care le are omul, din nastere sau capatate prin invatatura, sa nu treaca peste marginea fireasca a lucrurilor, omul neputand fi mai niciodata o fiinta desavarsita, in acelasi timp la minte si la corp.

Caci de indata ce se va intampla acest fapt, cu voia omului, sau fara voia lui (din nastere), oranduiala fiintei noastre va fi stricata, iar cel ce va suferi va fi corpul, fie cu privire a infatisarea lui din afara, fie la insusirile dinauntru, adica mintea.

Spre a fi mai lamurit sa luam exemple. Iata, de pilda, un om care a invatat multa carte. Gandirea lui straluceste de cele mai frumoase podoabe si farmeca pe toti cei din jurul lui. Aceasta trecere ce si-o capata printre semenii lui, onorurile de care este rasplatit, il fac sa munceasca din ce in ce mai mult, il fac sa ajunga din ce in ce mai invatat. Dar de-odata, tocmai cand atat el cat si prietenii lui se minunau de darurile ce si le harazise, muncind fara preget, deodata zic, si ca o lovitura de traznet, totul se schimba, totul se pierde, caci mintea i s-a ratacit. Prea mult inteleptul de ieri, astazi poate fi nebun. Cate asemenea inprejurari nu cunoaste fiecare …

Alta pilda – ne aflam undeva. La un moment dat, privirea noastra este atintita asupra unui nou venit. Figura sa n-are nicio regularitate, ba e mai mult sucita, palaria ii sta rau pe cap, haina e chiar stamba si fara gust imbracata. Iar mai departe, putem aminti o alta opinie – un om urat si ca figura si ca port. Insa cand stai de vorba cu el, ce placut e la grai,ce luminoasa minte are, te face de uiti pocitania ce-ti sta inainte, ba poate chiar iti place mai mult decat un om frumos, dar din gura caruia rareori iese o vorba cu rost.

Ce inseamna toate acestea? Pentru ce acel ce-si trudeste mintea prea mult innebuneste, pentru ce uratul e de multe ori destept, pentru ce frumosul e mai putin dezghetat?

Pentru ca legea compensatiei cand pe cineva l-a facut frumos, desavarsit sa zicem la chip, ea si-a pus in lucrare aproape toata puterea ei numai pentru faurirea icoanei omului, si a reusit ce-i drept dand o fata si corp frumos, dar tot din aceasta pricina si-a ispravit mai mult de jumatate tolba cu daruri, i-a ramas putin si neinsemnata putere pentru suflet. Altadata, dimpotriva, daruieste prea multa vioiciune si minte, dar la chip se arata zgarcita etc.

Iata de ce nu putem niciodata sa cerem ca firea lucrurilor sa fie desavarsita. Rar, rar de tot se intampla asa ceva. In tot cazul sa fim multumiti asa cum suntem si sa nu ne speriem nici de oamenii urati nici de cei frumosi, fiindca de multe ori, vorba romanului: dintr-un maracine iese un trandafir, iar dintr-un trandafir un maracine. Si apoi, fiecare om e frumos in felul sau!