Hans Spemann - omul care a creat fiinte

Lumea isi inchipuie de obicei ca medicina este o stiinta care se ocupa numai cu studiul bolilor si, pe cat ii sta cu putinta … cu vindecarea lor. Medicina nu este totusi numai atat de putin. Ea este o parte mare din stiinta vietii, o parte mare din biologie, de care nu poate fi despartita.

Premiul Nobel pentru medicina, acordat zoologului german Hans Spemann, arata inca o data aceasta legatura stransa intre biologie si medicina. Spemann a incercat – si a izbutit – sa modifice starea biologica a embrionului. Foloasele imense pe care le-a tras medicina din experienta sa si foloasele omenirii intregi s-au vazut … deocamdata, putina atentie spre a ne face stapani pe cateva notiuni marunte de embriologie.

Orice fiinta – vierme sau pasare, vierme sau om – se naste dintr-o celula unica, dintr-un ou fecundat. Din oul acesta, prin forte socotite multa vreme divine, dar care sunt in realitate simple reactii fizice si chimice, se dezvolta, incetul cu incetul, dupa o saptamana, o luna sau noua luni, intreg organismul. Asadar, mecanismul aparitiei unei vieti ste invers mecanismului unei masini. Intr-o masina, carbunele si intreg angrenajul ei de roti, pistoane si cilindre au ca ultim rezultat producerea unei forte. In celula-ou, o forta duce la infaptuirea tuturor materialelor din care se va alcatui acea minunata constructive ce este corpul unei pasari, al unei muste sau al unui om.

Hans Spemann a avut idea genial de a cerceta de apropiata aceasta forta cu atat de mari puteri organizatorice si de a incerca sa vada in ce masura poate fi ca influentata de alte cauze externe. Dupa 20 de ani de munca a reusit sa gaseasca la un ou de salamandra un anumit punct sensibil, punctual de care depinde tot viitorul finite. O atingere in acest punct modifica in intregime infatisarea viitoarei creaturi.

Experientele hotaratoare s-au facut asupra aceluiasi soi de salamandre de apa, dar in stare de embrion. Fiecare embrion are trei paturi: una interna, din care se va naste mai tarziu stomacul, ficatul si organelle interne, una mijlocie, care va devein in cursul dezvoltarii embrionului scheletul si musculature si, in sfarsit, o patura externa, care va da pielea, organelle de simtire, sira spinarii si creierul. Ce se va intampla daca voi indeparta dintr-un embrion patura lui mijlocie si interna? – s-a intrebat Hans Spemann. Embrionul de salamandra a fost introdus intr-o solutie sarata si cele doua paturi au disparut. Lasat sa se dezvolte mai departe, embrionul a dus la o surpriza: salamandra nascuta nu avea decat piele, fara sistemul nervos, fara organe interne, dar si fara organelle simturilor, care trebuiau totusi sa apara, pentru ca ele se nasc din patura embrionara externa. Lipsa lor e o dovada ca cele doua paturi indepartate prin solutia sarata au o influenta in dezvoltarea celei de-a treia. Mai mult inca: o bucata din paturile embrionare indepartate, transplantata pe unica patura lasata de exmperimentator, face sa se nasca direct pe piele un stomac, un ficat, sau un inceput din sira spinarii.

Altoind o parte de embrion (mare doar de o cincime de milimetru, ceea ce pretinde intrebuitarea unor aparate extreme de fine, toate inventate de Spemann) pe ceea ce va fi mai tarziu peretele abdominal al unui alt embrion, se naste un embrion cu totul nou, aproape tot atat de complet ca si un embrion normal.

Ani de-a randul, Spemann a facut sa se nasca in laboratorul sau monstri pe care nu i-a banuit nici apocalipsul: salamandre avand doua capete si zece picioare, embrioane cu doua capete si noua cozi, serpi cu doua cozi sau amfibii cu doua capete. Sute de ani, asemenea monstri au provocat groaza profanilor si nedumerirea stiintei. Spemann a aratat ca nimic nu e mai simplu decat crearea experimental a monstrilor: fara sa fie nevoie sa se opereze embrionul, e de ajuns sa se taie oul cu un fir de par, pentru ca embrionul sa fie stanjenit in dezvoltarea lui si sa dea nastere unui monstru. Pestii aceia cu doua cozi, un mister al naturii atat vreme si o mandri a azuariilor, pot fi fabricate azi in serie, prin metodele lui Spemann, ca si viteii cu doua capele, ca si salamandrele cu doua cozi.

Nu insa la acest capitol al monstrilor s-a oprit splendida descoperire a savantului. Pentru medicina practica – asa cum spuneam la inceputul acestor randuri – se va deschide curand un nou si minunat camp de activitate. Din moment ce se cunoase mecanismul prin care unei salamandre ii creste la loc coada sau picirul rupt, de ce nu s-ar conduce cercetarile spre identificarea precisa si la om a acelui “factor de intregire” care actioneaza la salamandra ranita? Fantezie? Nu! Medicina si biologia ne sunt datoare pentru aceasta minune, astfel incat un om care a pierdut prin accident o mana sau un picior va puea avea speranta de a le vedea crescand la loc …