Iridologia - metoda de diagnoza

Cu tot caracterul empiric, in pofida faptului ca unele aspecte care intra in sfera ei sunt inca disputate si controversate, iridologia tinde sa se contureze ca o metoda cu drepturi incontestabile, in arsenalul mijloacelor de diagnoza medicala.

Inca din antichitate, Hipocrate, parintele medicinii, facea observatia ca ochii sunt oglinda sanatatii. Irisul, acel cerculet colorat din jurul pupilei, care da atata farmec privirii, confera individului trasaturi distincte. Aceasta membrana pigmentata, actionand ca o diafragma ce inchide sau largeste zona de patrundere a luminii, s-a dovedit un foarte interesant indicator al starii de sanatate.

Primele “radacini” ale noii discipline s-au infipt mai puternic in “terenul medical”, indeosebi dupa anul 1850, cand doctorul Ignaz Peczely a strans si sintetizat observatiile sale privind irisul in lucrarea “Introducerea si stabilirea diagnosticului prin studierea ochilor”. Pe baza experientei sale, medical respectiv afirma ca bolile, multe nedepistabile prin metodele de diagnostic devenite clasice, traditionale, pot fi puse in evidenta pe calea citirii modificarilor aparute pe irisul pacientilor.

La un individ sanatos, ochii arata normal: sclerotica este alba, miscarile sunt vii, privirea nu este fixa, ci mobila; irisul si vasele conjunctivale sunt neafectate, colorate intens, fara pete, linii sau puncte usor de decelat de un ochi ager, avizat.

La bolnav, iridologul va descifra aspecte care releva starea patologica. Cercurile concentrice de pe iris, bunaoara, sunt interpretate ca fiind “ecoul” la distanta al unor dereglari in sistemul nervos sau simpatic; unele pete, vizibile chiar si cu ochiul liber, reflecta tulburari de natura hormonala, unele stari morbide, respectiv acumulari de toxine. Existenta unor pete mici de culoare rosie, arata ca organismul pierde sange prin hematurie, hemoptizie sau metroragie; irisul bleu-gri stralucitor sau irisul de culoare maro-brun intunecat semnalizeaza prezenta congestiei ori inflamatiei etc.

Irisul ochiului din dreapta reflecta semne provenite de la organele din partea dreapta a organismului, iar irisul din stanga poarta amprenta semnalelor cu origine in partea stanga a corpului uman. Organele situate in partea centrala (stomac, inima, vezica) isi au, in cazul starilor patologice, reflectari la ambii ochi. Observatiile au aratat, de asemenea, ca starile patologice care au loc in jumatatea inferioara a corpului sunt proiectate in jumatatea inferioara a irisului, in timp ce starile anormale, care se produc in jumatatea superioara a organismului, isi au semnele reprezentative in partea superioara a irisului.

Modificarile irisului in urma unor boli sau accidente sunt numeroase. Aceste modificari s-ar putea imparti in doua clase: linii albe – insule albe si puncte negre – aureole brune. Liniile albe apar in urma unor leziuni organice si asezarea lor pe iris ar permite sa se stabileasca locul leziunii, in timp ce forma acestor lunii si felul cum se intretaie cu alte linii ar fi un semn al evolutiei si prognosticului bolii.

Pe baza observatiilor au fost intocmite “harti” iridologice, pe care sunt precizate proiectiile organelor din corpul omenesc. Asemanator cadranului unui ceas, fiecare iris a fost impartit in douasprezece sectoare, in fiecare sector semnele indicand zona suferinda, starea patologica. Practic, cercetarea irisului are loc pe baza fotografierii si suprapunerii peste ea a unei grile ale carei despartituri coincide cu sectorizarea iridologica mentionata. Dat fiind ca nu implica aparataj sofisticat, costul iridologiei este mic, metoda de lucru fiind rapida si nesuparatoare pentru pacient.

Metodele de lucru sunt continuu perfectionate si iridologia va deveni o practica utila in precizarea diagnosticului de catre medicii curanti.

Autor: V. Stancu