Lev Nicolaevici Tolstoi - fabule

Leul şi şoarecele

Leul adormise. Un şoricel trecu în fugă, peste el. Leul se trezi din somn şi îl prinse pe şoricel. Acesta începu să se roage de dânsul, să-i dea drumul, spunând:

- Dacă ai să mă laşi cu zile, am să-ţi fac şi eu un bine cândva.

Leul începu să râdă, adică cum poate un şoricel să-i facă lui un bine. Totuşi, îl lăsă să plece.

Peste câtăva vreme, nişte vânători îl prinseră pe leu şi îl legară cu funia de un pom. Auzind răgetele leului, şoricelul veni îndată, roase funia şi îi spuse:

- Îţi aminteşti cum ai râs de mine, fiindcă nu credeai că am să-ţi pot face un bine? Acum vezi şi singur, chiar şi de la un şoarece poţi trage uneori folos.

Şoarecele, cocoşul şi motanul

Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se întoarse la mama.

- Am văzut, mamă, două animale. Unul tare fioros, celălalt tare blând.

Mama îl întrebă:

- Ia spune, cum arătau acele fiare?

Şoricelul răspunse:

- Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moşul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde să mă ascund.

- Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da cealaltă fiară, cum arăta?

- Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea uşurel din coadă când se uita la mine.

Bătrâna mamă spuse:

- Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!

Câinele şi umbra sa

Câinele mergea pe un podeţ de scândură aruncat peste râu, cu o bucată de carne în gură. Văzându-şi chipul oglindit în apă, crezu că-i un alt câine cu altă bucată de carne şi sări asupra-i să i-o ia: chipul amăgitor pieri, dar pieri dusă de valuri şi bucata de carne a câinelui.

Astfel, rămase şi fără carnea ce-o avusese.

Mincinosul

Un flăcău păştea oile şi prinse a striga că văzuse un lup:

- Ajutor, lupul! lupul!

Ţăranii veniră în fugă, dar se dumeriră că fuseseră păcăliţi. Flăcăiaşul mai făcu de două sau de trei ori isprava asta, dar o dată se întâmplă ca lupul să dea cu adevărat iama în oi.

Flăcăiaşul strigă iar:

-Săriţi, săriţi că a dat lupul!

Ţăranii se gândiră că iar vrea să-i păcălească şi nu mai veniră la chemarea lui. Cât despre lup, văzând că nu are de cine să se teamă, sfâşâie toată turma, după plac.

Vulpea şi strugurii

Vulpea văzu nişte struguri frumoşi, daţi în pârg şi tot chitea să se înfrupte dintr-înşii.

Multă vreme ţopăi ea sub butuc, dar nu izbuti să ajungă la ei. Ca să-şi înăbuşe ciuda, zise:

Sunt încă acri.

Vulpea şi cocorul

Vulpea îl pofti pe cocor la masă şi îi aduse nişte zeamă într-o farfurie întinsă. Geaba se strădui cocorul să apuce ceva cu ciocul său lung, iar vulpea linse totul într-o clipită. A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el şi îi aduse zeama într-un ulcior cu gâtul strâmt. Botul vulpii nicicum nu încăpu în ulcior, dar ciocul lung al cocorului îl goli la repezeală.

Puii maimuţei

O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înfăşcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în făţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi acesta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai găsi şi rămase şi fără acesta.

Lupul şi veveriţa

Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:

- Lasă-mă, lupule, să plec.

Lupul îi spuse:

- Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.

Veveriţa îi răspunde:

- Mai întăi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-i frică de tine.

Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:

- Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.

Vulturul, cioara şi ciobanul

O turmă de oi paşte pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse:

- “Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul e un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”

Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.

Doi cocoşi şi un vulture

Lângă o grămadă de bălegar, se băteau doi cocoşi. Unul dintre ei fiind mai puternic, îl bătu pe celălalt şi îl alungă de acolo. Găinile se adunară în jurul învingătorului şi prinseră a-l lăuda. Dar cocoşul vroia ca şi cei din curtea vecină să afle despre puterea şi faima sa. Atunci zbură pe acoperişul magaziei, bătu din aripi şi cântă cu glas răsunător:

- Priviţi-mă, l-am bătut pe celălalt cocoş! Nu se află alt cocoş pe lume care să se măsoare cu mine!

Nici nu apucă să-şi termine bine strigarea, că un vultur care trecea pe sus îl doborî, îl înşfăcă în gheare şi îl duse în cuibul său.