Mihai Viteazul si marea unire de la 1600

In acel timp de chin si de jale stralucea peste Olt, in Craiova, un barbat ales, vestit si laudat pentru frumusetea trupului sau, prin virtutile lui mari si felurite, prin dragostea catre tara, ingaduiala catre semeni, omenia catre cei mai de jos, dreptatea catre tot deopotriva, prin sinceritatea, statornicia si darnicia ce impodobeau mult laudatul sau caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovei, fiul lui Petrascu Voievod. Mihai Viteazul se urca pe tronul Tarii Romanesti la 1593, fiind atunci in varsta de 35 de ani. Inaltarea lui a fost primita cu cea mai vie bucurie de toti locuitorii tarii.

Cu deplina incredere in steaua norocului sau, strangandu-si ostile ce putea aiba atunci la indemana, se repezi la inceputul lui mai (1600) in Moldova, contra lui Ieremia Movila, pe care – cu tot ajutorul de oaste polona – il fugari si inchise in cetatea Hotinului, de unde insa acesta izbuti a iesi pe furis, refugiindu-se cu boierii sai in Polonia.

La 1 iunie 1600 a primit Mihai in Iasi inchinarea boierilor moldoveni, incepand – cum arata cronica – „a scrie si a se marturisi Domn si in a treia tara ...”

Moldovenii exprimasera dorinta sa-l vada pe Nicolae Patrascu asezat in scaunul domnesc din Iasi. Dar Mihai, socotindu-l prea tanar si temandu-se ca „nu va putea fi domn intr-o tara de margine” amenintata de apropiata razbunare a lui Ieremia Movila, a lasat la carma Moldovei o locotenenta domneasca de patru boieri (Udrea harmanul, Andronic vistierul, Sava armasul si Negrea spatarul). El insusi se grabi inapoi la Alba Iulia, unde soseau trimisii imparatului Rudolf cu propunerea sa ramana el domn al Munteniei si al Moldovei, iar a treia tara- Transilvania – s-o cedeze austriecilor!

Staruintele imparatesti au fost insa zadarnice. Mihai nu se putea invoi sa arunce in mod usuratic o izbanda ostaseasca rasunatoare, nici sa nesocoteasca dreptul pecetluit cu sange. De aceea „nu se indura de Ardeal” sa-l paraseasca, ci trimitand o noua solie la Rudolf il ruga „sa-i lase Ardealul, cum si l-a dobandit, ci sa-l slobozeasca asupra turcilor”. Apoi, la carma Moldovei trimite pe nepotul sau Marcu Voda, fiul lui Petru Cercel, impreuna cu Preda Buzescu.

In vara anului 1600, dupa biruinta de la Hotin, atinsese Mihai culmea gloriei sale ostasesti si a puterii politice. Stapanea acum trei tari cu populatie romaneasca de bastina. Faima si vitejia lui incepusera a fi raspandite cu laude meritate in toate tarile Europei crestine. Insusi imparatul Rudolf, ascunzandu-si necazul pentru refuzul intampinat cand a cerut sa i se cedeze Transilvania, se simtise obligat a lua in drepata socotinta ravna lui Mihai in slujba crestinatatii intregi, precum si „eroica lui vitejie ostaseasca, stralucitele lui merite si mai ales credinta lui vrednica de lauda si statornicia lui incercata in serviciul cauzei imparatesti”, daruindu-i cetatea Konigsberg, in Silezia, impreuna cu intreg domeniul ce-i apartinea, ca s-o stapaneasca el si urmasii lui, fara ca vreodata sa poata fi revocata aceasta donatiune. Mihai a si incasat timp de doi ani veniturile domeniului, cu a carui administratie incredintase pe italianul Carlo Magno in calitate de „prefect si administrator”. Acest Carlo Magno scria la 1600 din Milano lui Mihai incunostiintandu-l ca imparatul Rudolf a trimis in Franta, in Spania, la Papa si la toate capeteniile tarilor stiri despre vitejia lui care este si un al doilea Alexandru (Machedon).

Misionarul Andrei Bobbi – un calugar dominican care a pierit cu prilejul unei navaliri a tatarilor in Moldova pe la 1604 – se manhaia in taina cugetului sau cu nadejdea ca Mihai va fi ridicat prin succesele sale razboinice, in scurta vreme, in vechiul tron imparatesc din Constantinopol. Asa se exprima acest dominican intr-o scrisoare a sa de la 25 iunie 1600, privindu-l pe Mihai ca pe un apropiat restaurator al imperiului bizantin.

Domnia lui Mihai Viteazul are o deosebita insemnatate nu numai in istoria romanilor, ci si in a celorlalte popoare crestine din rasaritul Europei, fiind prin barbatia si indrazneala sa, prin atacurile repezi si biruintele stralucite asupra turcilor, a trezit in sufletul lor speranta izbavirii si indemnul de lupta necurmata pentru dezrobirea de sub jugul paganului.

In ceea ce priveste insemnatatea acestei domnii pentru istoria romanilor, ea se impune mai ales prin faptul ca Mircea a fost cel dintai al unitatii national-politice.

Timp de 7 luni i-a fost de-ajuns lui Mihai spre a intinde hotarele carmuirii romanesti pana aproape de marginile firesti ale neamului si ale graiului strabun. Samanta ideii nationale nu a lipsit din actele de carmuire ale lui Mihai, nici in Transilvania, nici in Moldova. In sufletul lui ardea dorinta de a fi ocrotitorul neamului sau.

Mihai a fost atat de laudat pentru vitejia sa in toate tarile Europei, el a devenit mai tarziu si un puternic indrumator al neamului romanesc atat prin domnia-i scurta, dar glorioasa, care a dovedit lumii ca unirea tuturor romanilor sub o singura carmuire e cu putinta, cat si prin moartea sa tragica, prin sfarsitul napraznic pe care i l-a pricinuit hainul Gheorghe Basta prin asasinatul de la Turda. Acest omor politic nu putea fi decat infaptuirea din nou si pentru totdeauna a unirii romanilor – unire injghebata de dansul in mod trecator. Tot ce s-a lucrat si s-a planuit de la 1601 pana la 1918, de o latura si de alta a Carpatilor, fie pentru, fie contra acestei uniri, a contribuit sa pregateasca terenul pentru dorita ei infaptuire pe veci.