Si visul are istorie …

Lipsa datelor experimentale a facut ca primele conceptii despre somn, veghe si vis sa fie naive, invaluite in mister. Visele erau considerate manifestari ale unor forte superioare (spirite, demoni) si de aici s-au nascut superstitiile. O veche carte de intelepciune sustine ca «zeul a inventat visele pentru a indica oamenilor drumul, atunci cand sunt nelinistiti in legatura cu viitorul lor».

Primele teorii despre vis au aparut cu aproximativ 2.500 de ani in urma (Alcmeon di Crotona si Aristotel). Teoriile umorale sunt reprezentate din Anaximene din Milet (secolul al VI-lea i.Hr.) pentru toate procesele lumii, deci si visul si somnul, deriva dintr-un principiu material. Diogene considera ca somnul apare ca urmare a uscaciunii. Pentru Aristotel somnul este un efect al intreruperii activitatii «simtului comun» (sensorium communae), locul de convergenta al tuturor simturilor, localizat in inima.

Teoria lui este regasibila in timp (secolul al XVIII-lea, Jiri Prohaska) in structura de convergenta nespecifica a cailor senzoriale, la nivelul formatiei reticulare. Heraclit definea somnul ca «inchiderea canalelor simturilor», organismul fiind rupt de mediul inconjurator, «redus la imaginile visului si cazut in uitare». Pentru Alcmeon, somnul era efectul modificarii debitului de irigatie sangvina sau a compozitiei sangelui. Galenus remarca rolul hipotalamusului posterior in mentinerea veghii, statuand teoriile neurale ale somnului si visului. Descartes considera somnul si visul ca functii cerebrale vitale.

Alte teorii, care preced teoriile neuronale, au fost «teoriile anemiei cerebrale», conform carei vacoconstrictia produce somnul pe calea acumularii in sange a unor produse finale ale metabolismului sau «teoria toxica» (substantele acumulate fiind dioxidul de carbon, conform teoriei lui Dubois sau hiptonixina, conform teoriei lui Legendre sau Pieron).

Teoriile neurale sunt bazate pe analiza neurofiziologica a veghii si somnului, care sunt considerate functii vitale ce pot fi cercetate. Ele au oscilat intre localizationism (existenta unui centru unic al somnului) si localizari difuze (existenta a numeroase zone hipnogene, la diferite niveluri ale nevraxului, in regiunea inferioara a trunchiului cerebral si in scoarta cerebrala). Analiza neurofiziologica recenta a dovedit realitatea inhibitiei active. Bremer este autorul teoriei somnului prin dezaferentare. Pavlov face distinctia neta intre somnul activ (inhibitia activa corticala) si somnul pasiv (inhibarea starii de veghe), descarcand complet visul de vechiul mit de «fragment dintr-o viata fantastica».

Onoromantia sau cititul de vise se practica pretutindeni in lume. Preotii cititori sau scribii sacri interpretau visele dupa « chei» transmise din generatie in generatie. Pentru triburile din Kanssai anumite vise erau prevestite de sufletele care in timpul somnului mergeau sa dialogheze cu mortii. Aceste vise aveau, de cele mai multe ori, un caracter premonitoriu sau erau neintelese ca mesaje ale mortilor pentru cei vii. Indienii din America de Nord considerau visul ca semnul ultim si decisiv al experientei, fiind in egala masura cea mai perfecta forma de confirmare si continuare a traditiei.

Este meritul neurofiziologiei de a fi demonstrat stiintific ca visele sunt provocate de stimuli care actioneaza in prezent asupra receptorilor externi si interni, reactualizand urmele excitatiilor trecute.

Dupa doua nopti fara vise sau daca omul este trezit cand viseaza, se observa semne de anxietate si iritabilitate.

Este meritul neorofiziologiei de a fi demonstrat stiintific ca visele sunt provocate de stimuli care stimuleaza in prezent asupra receptorilor externi si interni, reactualizand urmele excitatiilor trecute.