Tara Oasului - pamanturi, oameni si culoare

“Carpati intra in Romania, pe la nord, ca niste munti salbatici si intunecati. Vin stransi in lanturi inalte … fara o stirbitura prin care s-ar putea strecura vreo trecatoare … Dar curand dupa intrarea in tara crestele se domolesc si tinutul capata un aspect mai senin …”

Cu aceste cuvinte creiona nordul tarii marele geograf roman, George Varlsan, in ale sale “Descrieri”. Ochiul sau ascutit, de om de stiinta si pasa sa inzestrata au zugravit expresiv realitatea. Intr-adevar, acesti munti imbracati in mantia intunecata a coniferelor, care destrama cu varfurile lor fuga cenusie a norilor umezi, au fost numiti de slavi Cernahora (Muntii Negri). Trecand insa hotarul de nord al Romaniei, culmile inghesuite se destind parca, se evazeaza, strabatute de trecatori si incingand bogate sesuri inalte, manoase depresiuni. Ele capata aici caracteristica tuturor Carpatilor romanesti: frumoase zone depresionare atat de vine circumscrise si adapostite incat populatia care le locuia le-a dat numele de “tari”. Nuclee de intensa populare, aceste “tari”si-au dezvoltat in decursul istoriei absolut caracteristice – o varietate care exprima magistral unitatea etnica romaneasca. Tara Oasului este si ea un nucleu care exprima azi bogatia traditiilor milenare si ritmurile timpului nostru.

In coltul de nord-vest al Romaniei, de pe crestele de adezit ale muntilor inalti, privirea cuprinde pana departe un ses valurit, talcuit de natura parca anume cu fereala in imbratisarea de piatra a muntilor Oas si Gutai – debutul celei mai lungi si impresionante catene vulcanice din Europa. E “cetatea naturala” a Tarii Oasului strabatuta de ape repezi, cu povarnisuri imbracate in codri. Framantarile trecutului geologic, care au inaltat canva din adancuri reliefuri noi, au pastrat ici-colo timpice forme conice de vulcan, azi blande si impadurite. Ele poarta din strafuduri bogatia minerala topita si disimulata de lave in ascunzisul de piatra. Chipul locurilor de deasupra e aidoma. Il exprima gama coloristica ce porneste de la cerul boltit si sprijinit parca pe rama de piatra a “tarii”” pana la ierburile si florile campului – priveliste mesterita neintrerupe de paleta anotimpurilor.

Din timpuri ce se pierd in legenda osenii si-au petrecut fiinta in acest peisaj si s-au confundat cu ritmurile lor exprimandu-l. Inalti, cu parul roscat si ochii ca limpezimile cerului, ei coboara direct din ramura dacilor de nord conservandu-si cu darzenie parca originile – prin infatisare, spirit creator si traditii morale. Sunt oameni cu radacinile infipte in aceste pamanturi, ca acelea ale brazilor din padurile lor, oameni peste care au trecut in valuri furtunile timpului cum trece vantul peste piatra muntelui lasand urme scrise adanc, dar neizbutand s-o clatineasca. Asa sunt osenii: darji si frumosi, generosi si harnici.

Satele lor sunt in cea mai mare parte asezari risipite, cu casele dispuse la distante mari unele de altele. Peisajul inspira curatenie si prospetime, ca o rufa abia spalata. O natura ce indeamna la optimism, ca si primaverile exuberante sau toamnele grele de rod cand din frunzisul dealurilor blande mijeste albastrul brumariu al prunelor. Aceste prune se preschimba – mai ales in satul Turt – in tuica tare si aromata care, sub numele satului de bastina calatoreste azi pe multe meridiane.

Osenii au dat profesiilor traditionale, aproape ancestrale, dimensiunile si profunzimea veacului. Asezarile lor rurale si urbane (Camarzana, Negresti, Bixad, Vama, Sarasau) sunt asezari intinerite, modernizate, scoase din anonimatul patriarhal al trecutului. Dar ele pastreaza in infatisarea lor alura traditiilor care exceleaza mai ales in arhitectura bazata pe mestesugita folosire si decorare a lemnului. Era si firesc sa fie asa la cei care in tata in fiu s-au nascut taietori de lemne, la cei pe care lemnul ii insoteste de la nastere pana la moarte.

Istoria si natura i-au inspirat pe oseni de-a lungul mileniilor conferind manifestarilor lor artistice (muzica, dans, port, literatura, tesaturi, datini) o vigoare si o personalitate remarcabila. De aceea cercetatorii de folclor, vor gasi doine si balade, melodii si expresia lor coregrafica, migala de broderii la fel de expresive si frumoase, la fel de nuantate si purtandpatina unor stravechi origini. Aici doar, si in zonele invecinate, au fost scrise acele prime texte romanesti care, alaturi de altele provenite din sudul tarii, au stat mai apoi la baza celor dintai tiparituri romanesti. Aici, campurile dese si compacte de broderie multicolora stranse langa gat, pe pieptii si pe manecile costumelor albe, pe panglica palariilor de pai cu boruri inguste sau pe absolut caracteristica “tasca” purtata de barbati (costumul nu are buzunare) sunt reprezentari vii ale naturii inconjuratoare. Le-au filtrat osenii din culorile anotimpurilor, din fosnetul marilor paduri, din zborul pasarilor, din rasaritul si apusul soarelui, din flori, iarba, murmur de ape, din calatoria cu forme vesnic schimbatoare a norilor, din suierul cantat al vantului. Sunt comori neinstrainate care se pastreaza in case si azi cand becul electric a inlocuit demult festila lampii cu petrol, cand antenele televizoarelor si ale radiourilor aduc in aceasta veche “”tara” pasii timpului de pretutindeni, cand masina de spalat rufe, frigiderul sau motoreta au devenit componente tot atat de firesti ale cotidianului cum erau odata toporul sau tapina in casa padurarului. Se pastreaza pentru ca osenii sunt mandri chiar si in ziua de azi, in prezentul pe care-l iubesc, de padurile lor mari, de valurile impietrite ale vulcanilor care stau ca un zid de cetate in jurul pamanturilor lor, de unduirea granelor, de sipotul apelor, de spatiul prin care si-au petrecut fiinta veacuri si veacuri de-a randul, urcand catre soare.

Dorin Iancu