Terapia sufletului

Putem foarte usor vorbi despre viata, despre moarte, despre efemer, despre etern. Dar ne-am gandit, macar un crampei de timp, ca intre acesti termeni antitetici – ca intr doua abisuri – ne plimbam Noi? Noi?! Cine suntem Noi? “Noi suntem seminte …” spunea Nichita Stanescu si cata dreptate avea. Da, seminte! Suntem semanati intr-un ogor numit “viata”, munciti de griji, neindoieli, incertitudini, pentru a ajunge cand devenim flori – sa fim culesi de “moarte”.

Viata este efemera? Individual vorbind, tindem sa spunem DA. Universul NU. Atunci, moartea este eterna? A priori, inclinam sa raspundem DA, aposteori ne abtinem.

Deci, nu exista certitudinea, aceasta nevoie fara de care sufletul plateste. De aceea, mai devreme sau mai tarziu, fiecare ne construim un castel utopic. Depinde doar, cum si unde punem piatra de temelie. Pe nisip sau pe o stanca …

Gandul este majordomul castelului utopic.

Viata este o calatorie. Din necunoscut spre necunoscut iar atunci cand ai aflat sensul existentei din Dumnezeu spre Dumnezeu. O calatorie de calatorii pentru ca, in timpul acestei primare calatorii pe care o numim VIATA, intreprindem multe altele. Una, poate cea mai importanta dintre ele si baza celorlalte este calatoria spre noi insine, spre abisul launtric. Incercam sa ne cunoastem pentru a putea razbate mai usor spre infinit, spre necunoscut, spre zari celeste. Sufletul vibreaza in mrejele unei taceri innobilate de simtiri. Mireasma frumusetii spirituale raspandeste lumina, incalzeste departari. Tacerea este o lacrima celesta desprinsa din scanteierea spiritului creator. Numai in tacere gandul poate sa contemple, sa administreze sufletul aidoma unei pasari, pluteste mereu intr-un cuib de vid.

Satul de un real anost se refugiaza in necunoscut, in beznele profunde, tinde spre inaltimi, spre puritate, spre azur.

De aceea, deseori avem impresia ca traim intr-un miraj sferic. Orbecaim pe intuneric sa descoperim lumina, cautam certitudinea. Stam la radacina universului pentru a-iculege mai tarziu rodul. Fiecare culege rod dupa cum sapa. Timpul este o necesitate. Nu este o necesitate. Ne este sete de timp chiar daca nu ne dam seama. O sete avara.

Nietzsche concluziona: “Omul nu este doar ceea ce este”. Deci, fiinta umana nu este doar ea, binele detine, pe langa caracteristica de a fi ceea ce este si posibilitatea de a fi altceva ce este. De aceea, fiinta umana tinde spre etern. Individual, fiinta umana este efemera, universal este eterna. Dar si individual – cu oarecare retineri – tinde spre etern – si cine este etern? Etern este acel care reuseste sa transforme intr-o tacere ce cuvanta. Pentru ca la urma urmei, omul este o tacere si devine tacere. Dar dintr-un cod strabun – numit SPIRIT CREATOR – putem sa dovedim o tacere ce cuvanta. Au devenit acei care, desi erau efemeri, sunt eterni. Si ce dorim mai mult! Intre VIATA si MOARTE, am alege MOARTE? Nu, chiar daca uneori o invocam. Intre EFEMER si ETERN, am alege EFEMERUL? Nu, chiar daca uneori il cautam.

De aceea, preponderent in fiinta umana este virtual, ca o substanta fluida, cu o masa profilica. Suntem noi cei care alegem intre VIATA si MOARTE? Raspuns: NU. Dar intre etern si efemer? Aceasta este o problema ce ramane insa la stadiul de intrebare …