Transilvania 1940 de Liviu Rebreanu

Marturii scrise de Liviu Rebreanu cu privire la Transilvania anului 1940, dupa dictatul de la Viena.

“Nici un popor n-a indurat mai ingrozitor de multe lovituri ca romanii. Trecutul nostru e un lant de jertfe fara seaman. Momentele de bucurie si inaltare au fost atat de putine! Nici un uragan istoric nu ne-a ocolit si nici un prapad. Durerea a devenit tovarasa de viata a neamului, iar duhul ei a zamislit resemnarea sub loviturile sortii, precum din duhul jertfei s-a intarit credinta mereu vie in venirea dreptatii. Asa am rezistat in trecut, asa rezistam azi si peste veacuri. Sangeram si credem.

Anul nefast 1940 a urnit furiile destinului asupra neamului romanesc. Istoria obiectiva va arata candva pricinile ascunse sau adanci care au facut ca Romania sa se afle singura si izolata, fara nici un ajutor, in mijlocul unui cerc de dusmani de moarte, tocmai in zilele cele mai circulare pentru viitorul Europei. E spaimantator de inexplicabil cum s-a putut sa nu avem nici un prieten adevarat, adica prieten de viata si pe moarte, cand s-a pus in cumpana viata si moartea popoarelor! Si doar Romania nu era o tara ticluita artificial, prin articolele de tratate silnice, ci statul national, firesc, care cuprindea in granitele sale marea majoritate a poporului romanesc dupa doua mii de ani de lupte si suferinte.

Ia ceasurile de rastriste popoarele condamna tot atat de lesne pe conducatorii care au suferit infrangeri pe cat de lesne i-au tolerat la carma chiar cand ingramadeau peste greseli. Nu ne trece prin gand sa banuim ca vreunul dintre guvernantii Romaniei ar fi gresit intentionat. Numai politicienii si fanaticii vad tradatori in adversarii cazuti. Dar incapacitatea si lipsa de perspicacitate sunt tot atat de condamnabile la cei care isi asuma raspunderea destinelor tarii.

Cei ce au guvernat Romania dupa realizarea marelui ideal national vor da socoteala totdeauna de un mare si dublu pacat ce l-au savarsit, fie si fara sa fi stiut: ca au starnit si perpetuat inlauntru vrajba permanenta intre fratii abia stransi impreuna si ca in afara au practicat singura politica inadmisibila, aceea de-a baza siguranta si apararea teritoriului national, avand jur-imprejur numai dusmani declarati, pe complicate si nesincere intelegeri cu tarisoarele neconsolidate, pe pacte universale bombastice sau pe vagi promisiuni de asistenta din departari de mii de kilometri. Daca pana la un timp si in lipsa alteia, politica aceasta s-ar putea justifica, dupa ce spiritul nou a cucerit inima continentului asemenea politica planetara nu putea duce decat la catastrofa. Si, intr-adevar, cand ne-au napadit marile primejdii, toate pactele si intelegerile si aranjamentele mincinoase s-au sfaramat, iar Romania a ramas goala in mijlocul dusmanilor.

Adevarat: noi n-am crezut, nimeni nu si-a putut inchipui ca dreptatea romanilor atat de evidenta, ar mai putea fi judecata vreodata. Dreptatea noastra s-a implinit ca rezultat al unui principiu recunoscut de toti, pretutindeni si pentru totdeauna. Dreptul de-a ne uni toti romanii intr-un singur stat nu ni l-au dat razboaiele sau tratatele, ci realitatea cea mai vie. Granitele noastre n-au fost de cuceriri, ci de restabilire a unui drept natural pe care toate popoarele europene l-au realizat, de la cele mai mari pana la cele mai mici, de la Germania Mare pana la Slovacia. Etnice au fost granitele noastre, nu politice sau strategice. De aceea am crezut ca sunt eterne, ca trebuie sa fie. Granitele noastre nu le-am trasat noi, ci chiar dusmanii nostri pe hartile lor etnografice cand au fost cinstite.

De altfel temelia marei uniri, rezolutia de la Alba-Iulia, s-a pus la 1 Decembrie 1918, cand nici nu se pomenea de Trianon, cand statul ungar opresor era complet sfaramat, cand nu mai exista nici armata, nici macar politie, cand anarhia se intindea vertiginos amenintand cu o prabusire sociala generala. Atunci poporul autohton cel mai numeros si mai legat de glia stramoseasca, avand constiinta raspunderii istorice, a trebuit sa-si hotarasca singur soarta sa si a mosiei sale. La Alba-Iulia neamul romanesc, oprimat crunt atatea secole, si-a zdrobit singur lanturile si si-a faurit o tara noua, mai buna si mai demna nu numai pentru sine ci si pentru celelalte neamuri conlocuitoare. Atat a fost de naturala hotararea de la Alba-Iulia, luata in numele celor peste patru milioane de romani, si atat de generoase principiile enuntate, ca peste cateva zile germanii din Ardeal, intr-o adunare similara la Medias, au aderat din proprie initiativa la noul stat romanesc.

Dreptatea romaneasca e atat de evidenta ca noi n-am socotit necesar s-o demonstram, sau n-am vrut, sau n-am stiut. Numai cine n-are dreptate trebuie sa se sbuciume, sa minta si sa insele pentru a crea aparentele impotriva evidentei. Toata propaganda revizionista ungara ni s-a parut o echilibristica si un artificiu de vorbe goale care nu pot insela pe oamenii seriosi, care sunt menite sa aiba soarta basicilor de sapun la orice examinare atenta.

Judecata lui Solomon se poate repeta vesnic cu acelasi rezultat: mama adevarata nu va mangaia niciodata cu ciopartirea copilului, pe cand cea falsa ... Pentru noi Transilvania nu poate exista decat intreaga, trup din trupul nostru. Pentru altii ea reprezinta doar ambitii istorice sau castele feudale zidite din truda generatiilor de robi romani. Pentru noi inseama tot: trecut, prezent, viitor, fiinta sau nefiinta. Noi n-am venit de nicaieri; ne-am plamadit, ne-am nascut si am crescut din pamantul ardelean. De mii de ani milioane si milioane de romani au asudat muncind, au sangerat luptand si au murit amestecandu-si tarana pretutindeni in pamantul stravechiu, incat toate vaile si dealurile si toti muntii sunt imbibati cu sange romanesc, iar pasii trecatorului calca numai pe pamant amestecat cu pulberea de trupuri romanesti ... Altii se pot multumi cu o parte mai mica sau mai mare din Transilvania, reprezentand pentru ei numai teritorii de exploatare; noi nu putem uita niciodata pe parintii si strabunii nostri ramasi in pamant.

Atat de mult e o unitate rotunda romaneasca Transilvania ca nici o incercare de dezmembrare, oricat de bine intentionata, nu poate produce decat rani ce nu se vindeca niciodata. Pentru a se “libera” un milion de ungro-secui din statul roman au trebuit sa redevina robi la unguri un milion si jumatate de romani. Ceea ce reprezinta cea mai vadita dovada nu numai a romanitatii Transilvaniei, dar si a unitatii ei indisolubile.

In timp ce dusmanii nostri se inversuneaza sa ne rapeasca pamantul si sa ne robeasca fratii, noi continuam a spera si a crede in Transilvania. Secole dupa secole am suferit si am crezut in sosirea dreptatii, fara a-i fi cunoscut bucuriile. Cu atat mai mult ne vom stapani acum revolta si vom astepta ceasul izbavirii.

Dincolo de Transilvania 1940 va veni implinirea dreptatii.

Credem in Transilvania romaneasca eterna si nedespartita!”