Turita mare - planta medicinala miraculoasa

Datorita multiplelor intrebuintari, poporul a gratulat aceasta specie cu denumirea de “turita” sau “turcioara”. Atat medicina umana, cat si cea veterinara se bucura de binefacerile acestei plante.

Cunoscuta din antichitate, introdusa in terapeutica de insusi regele Pontului, Mitridate Eupator Dionyssos (132-63 i.e.n.), de la care-i vine si numele specia Agrimonia Eupatoria L. a avut o larga perioada de glorie, de care intrebuintarile actuale, nu putine totusi, dau impresa de regres.

Gama larga a denumirilor dovedeste nu numai inventivitatea deosebita a poporului roman, ci si atentia de care s-a bucurat, si inca se mai bucura, aceasta specie. Numele cel mai frecvent sub care se intalneste planta in lucrarile de specialitate este turita mare.

Agrimonia Eupatoria L. este o specie ierboasa, perena, erecta, inalta de 30-100 cm (“turita mare”), ramificata numai in partea superioara sau neramificata. Tulpina aeriana este rigida, intens si aspru paroasa (“asprisoara”), cu internodiile din ce in ce mai alungite spre varful plantei, mult mai elastic decat tulpina si cu evidenta tendinta de arcuire sub povara numeroaselor fructe. Frunzele, alterne, sunt neregulat imparipenat compuse, cu foliole sesile mari alternand cu altele mult mai mic, toate dintate pe margine si de culoare verde-inchis pe fata superioara si verde-cenusiu, datorita stratului dens de perisori de pe cea inferioara. Florile, dispuse in raceme alungite de 10-30 cm si scurt pedicelate, au culoarea galbena, inflorirea producandu-se esalonat, de  jos in sus, icnepand din luna iunie si pana spre sfarsitul lunii noiembrie. Fructul este reprezentat de 2 nucule care raman in receptacul si au in partea de sus numerosi ghimpi cu varful incarligat (“cornatel”, “lipici”, “coada racului”).

Prea putin utilizata, desi cu un areal de rasandire cuprinzand aproape intreaga tara, turita mare a ramas in patrimoniul nostru floristic. Si chiar daca azi ea nu mai intereseaza comertul nostru exterior (cum era, in trecut, cand Romania exporta, de exemplu, ca in anul 1929, 1000 kg de iarba uscata de turita mare in Polonia) necesarul intern este satisfacut integral de resursele proprii, deocamdata cu oarecare eforturi, specia fiind recoltata exclusiv din flora spontana.

Turta mare nu este o planta pretentioasa, cerintele ei fata de mediu vizand, mai ales, ceva mai mutla umiditate, indeosebi pentru rasarire, si terenuri semiumbrite (paduri, luminisuri sau margini de paduri, tufarisuri, maracinisuri, etc.), “sora fragilor” din zona de campie pana in cea montana, “leusteanul muntelui” la altitudinea 1000 m. Inestetica pe marginea drumurilor, buruiana nedorita in livezi, ea este tolerata pe pajisti intrucat este bine consumata de oi si de capre (de altfel, singurele animale care o mananca).

Folosita de la aceasta planta este partea aeriana (Herba Agrimoniae) recoltata la inceputul infloririi – VI-VIII sau chiar mai tariu, prin secerarea numai a partii foliate si nelignificate, si uscata apoi in strat subtire, la umbra si in locuri bine aerisite. Produsul oficial este iarba uscata, redusa in urma uscarii la 1/3 – 1/4 din greutatea initiala si caracterizata prin miros slab si gust amarui, astringent.

Desi unele lucrari indica si elemente de tehnologie, pentru moment se apreciaza ca introducerea in cultura a speciei este franata de unele greutati obiective, din care doua par sa fie esentiale: tegumentul seminal foarte dur solicita fie preincoltirea semintelor, fie o umiditate mare si de lunga durata a solului, iar ghimpii regizi si uncinati determina agregarea fructelor si imposibilitatea semanarii lor mecanizate. Pana la surmontarea acestor impedimente, turita mare se recolteaza, asadar, exclusiv din flora spontana.

Screeninguri fitochimice mai vechi sau mai recente au pus in evidenta compozitia chimica a acestei specii: materii tanante (3.10 - 17.59%), substante amare, flavonozide, urme de ulei volatil, glicozizi, dioxid de siliciu, vitaminele C si K, acizii clorogenic, nicotinic si ursolic s.a.