Interferente.ro Cultura Diversitate Lampa si hartia alba

Sâmbătă, 16 Noiembrie 2013 19:45

Lampa si hartia alba

Cand iti aduci aminte de un trecut indepartat al trudei, cand iti reinchipui imaginile atat de numeroase, dar atat de monotone ale truditorului incapatanat care citeste si mediteaza sub lampa, incepi sa traiesti de parca ai fi personajul unic al unui tablou. O incapere cu pereti imprecisi, aplecata asupra miezului ei concentrat in jurul celui ce mediteaza asezat in fata mesei luminate de lampa. De-a lungul vietii, tabloul a capatat mii de variante. Si-a pastrat insa unitatea, viata centrala. Acum e o imagine constanta in care se topesc amintirile si reveriile. Fiinta visatoare se concentreaza asupra-i pentru a-si aminti de fiinta care trudea. E mangaietor, e nostalgic sa-ti amintesti de micile incaperi unde trudeai sporadic. Adevaratul spatiu al trudei solidare se afla in cercul luminat de lampa dintr-o mica incapere. Jean de Boschere o stia cand a scris: “Doar o incapere imi ingaduie truda”. Si lampa de lucru reduce intreaga incapere la dimensiunile mesei. Asa cum lampa de altadata, din amintirile mele, imi concentreaza salasul, reface singuratatile curajului, singuratatea mea de truditor!

 

Truditorul sub lampa devine astfel o gravura prima, valabila pentru mine in mii de amintiri, valabila pentru toti; cel putin asa imi inchipui. Desenul, sunt sigur, n-are nevoie de legenda. Nu se stie ce gandeste truditorul cu lampa, dar se stie ca gandeste, ca e singur ca sa gandeasca. Gravura primara poarta insemnul singuratatii, insemnul caracteristic al unui tip anume de insingurare.

Cu cat as lucra mai bine, cat as lucra de bine daca as izbuti sa ma regasesc intr-una sau alta dintre gravurile mele “prime”!

Insingurarea sporeste daca pe masa luminata de lampa isi rasfata singuratatea pagina alba. Pagina alba!, marele desert ce asteapta sa fie traversat, niciodata traversat. Pagina alba care ramane alba la fiece veghe din noapte, nu e ea oare marele semn al unei insingurari vesnic nesfarsite? Si ce fel de insingurare se inversuneaza impotriva singuraticului cand ea apartine unui truditor care nu numai ca vrea sa se instruiasca, care nu numai ca vrea sa gandeasca, dar vrea sa si scrie. Atunci pagina alba e neant, un neant dureros, neantul scrisului.

Da, daca macar ai putea scrie! Apoi, poate, ai putea gandi – Primum scribere, deinde philosophari zice o butada a lui Nietzsche. Dar esti prea singur pentru a scrie. Pagina alba e prea alba, prea pustie dintru inceput pentru a izbuti sa existi cu adevarat abia scriind. Pagina alba impune tacerea. Ea contrazice familiaritatea lampii. “Gravura” are, de aici incolo, doi poli, polul lampii si polul paginii albe. Intre acesti doi poli e divizat truditorul singuratic. O liniste otila domneste atunci in “gravura” mea. Mallarmee oare n-a trait intr-o “gravura” divizata cand invoca: “… limpezimea pustie a unei lampi pe golul hartiei, ocrotit de albeata”?

Si cat ar fi de bine – si de marinimos fata de tine insuti – sa reincepi totul, sa incepi sa traiesti scriind! Sa te nasti scriind, prin scris, marele ideal al marilor veghetori insingurati! Dar, pentru a scrie in insingurarea fiintei tale, ca si cum ai avea revelatia unei pagini albe a vietii, ai avea nevoie de aventuri ale constiintei, aventuri ale insingurarii. Insa, de una singura, constiinta poate face sa i se modifice singuratatea?

Da, cum sa cunosti, ramanand singur, aventurile constiintei? Poti oare gasi aventuri ale constiintei cand cobori in propriile strafunduri? De atatea ori, traind intr-una din “gravurile” mele, am crezut ca imi aprofundam singuratatea. Am crezut ca astfel coboram, spirala cu spirala, scara fiintei. Dar acum vad ca in asemenea coborari, socotind ca gandesc, de fapt visam. Fiinta nu se afla dedesubt. Ea e deasupra, mereu deasupra – mai precis in gandirea solitara care trudeste. Trebuie, deci, pentru a renaste in fata paginii albe, in plina tinerete a constiintei, sa umbresc putin mai mult clar-obscurul vechilor imagini, imagini fanate. Trebuie sa regrevez gravorul – sa regrevez, in fiece veghe, fiinta insasi a singuraticului in singuratatea lampii sale, pe scurt, sa vad tot, sa gandesc tot, sa spun tot, sa scriu tot, sa scriu tot in prima existenta.

In fond, tinand seama de experientele vietii, de experientele sfasiate, sfasietoare, abia in fata hartiei mele albe, in fata paginii albe asezate pe masa la o distanta potrivita de lampa mea, ma aflu intr-adevar la masa mea de existenta.

Da, la masa mea de existenta am cunoscut existenta maxima, existenta in tensiune – in tensiune spre un inainte, spre un si mai inainte, spre un deasupra. Totul in jurul meu e tihna, e liniste; singura fiinta mea, fiinta care cauta sa fiinteze e incordata intr-o incredibila nevoie de a fi alta fiinta, mai mult decat fiinta. Si astfel, cu Nimic, cu Vise cred ca voi putea face carti.

Dar cand se sfarseste micul album de clar-obscururi al psihismului unui visator, soseste iarasi ceasul nostalgiei dupa gandurile foarte sever ordonate … dupa atatea vise ma cuprinde o graba sa ma mai instruiesc, sa inlatur, prin urmare, hartia alba pentru a studia o carte, o carte dificila, mereu putin prea dificila pentru mine. In tensiunea de dinaintea unei carti cu dezvoltare riguroasa, spiritul se construieste si se reconstruieste. Orice devenire a gandirii, orice viitor al gandirii se afla in reconstruirea spiritului.

Oare mai am inca timp sa regasesc truditorul pe care il cunosc atat de bine si sa-l faca sa reintre in gravura mea?

Autor: Gaston Bachelard

Traducere: Lucian Hanu

Addthis