Interferente.ro Descopera Lumea animalelor Orca legende si adevaruri

Duminică, 27 Septembrie 2015 00:25

Orca - legende si adevaruri

Orca legende si adevaruriOrca este cel mai mare reprezentant din familia delfinilor, care cuprinde 32 de specii, cu inteligenta superioara.

Faima sinistra de care a beneficiat multa vreme se bazeaza pe vechile povesti ale marinarilor sau pe observatiile superficiale, facute, cel mai adesea, intamplator, de pe puntea navelor care aveau alte misiuni. Desigur, exista, ca totdeauna, si un sambure de adevar in aceste istorii, dar el a fost deformat, umflat, de-a lungul anilor, alunecand in domeniul legendelor. Iata un exemplu concret in acest sens. Un zoolog danez, D. Eschiricht, disecand, in 1862, o orca adulta, a gasit in stomacul ei resturile a 13 delfini si a 14 foci. Autorii care au comentat lucrarea si au preluat datele cercetatorului danez au transformat aceste resturi in animale intregi. Slipjer, de pilda, a publicat desenul unei orci, iar dedesubtul lui a figurat 13 delfini si 14 siluete de foci, lansand astfel versiunea cruzimii si voracitatii neobisnuite a acestui splendid animal. Cine are insa posibilitatea sa consulte lucrarea originala a lui Eschricht mentionase clar: “Aceste prazi erau in majoritate pe jumatate digerate sau deja in bucatele, iar unele nu erau reprezentate decat prin cateva oase”. Este parca altceva sa vorbesti despre resturile unor hraniri succesive in timp …

Aproape la fel stau lucrurile si in cazul istoriilor cu orcele care ataca si ucid balene. Trecute din carte in carte, ilustrate, cel mai adesea, in maniera senzationala, aceste relatari au contribuit si ele la reputatia lugubra a orcelor. Ele isi au originea, se pare, intr-o scrisoare pe care un oarecare Dudley a trimis-o, in 1752, celebrei Societati Regale din Londra, si in care a povestit cum un grup de orce au atacat o balena pe coasta Noii Anglii. Iata cum suna istoria lui Dudley: “Au atacat o balena tanara si au hartuit-o, asa cum fac buldogii: unele o tineau de coada, pentru a o impiedica sa inoate, altele o muscau de cap, pana ce bietul animal scotea limba. Dupa ce reuseau sa o ucida, ii mancau capul si limba si o paraseau cand incepea sa putrezeasca”.

Atacurile orcelor asupra balenelor sunt reale; ele sunt relatate de observatori seriosi, fiind numeroase descrierile minutioase asupra modului in care aceste atacuri se produc. Balenele sunt uneori impiedicate sa iasa la suprafata pentru a respira si astfel se ineaca, iar orca le mananca buzele si limba mare si grasa. Atacul este intreprins, cel mai adesea, de catre masculii adulti, care pot atinge lungimi de 10 m, in timp ce femelele, mult mai mici (4.50 m) si indivizii tineri asteapta deznodamantul luptei. Hrana principala a orcelor o constituie insa bancurie de pesti – heringi, scrumbii, somoni, toni, gadide si chiar rechini. Mai mananca si cefalopode (sepii, calamari) si, mult mai rar, mamifere marine – delfini si ma ales foci si otarii, pe care le pandesc in fata coloniilor si le ataca atunci cand intra in apa pentru a se hrani. In regiunile antarctice, prind, cam in acelasi mod, pinguini. Cum hartuirea si prinderea focilor ofera scene violente, mai spectaculoase decat hranirea cu pesti, aceste momente au constituit subiectul de predilectie a multor filme documentare. Difuzate de televiziunile din intreaga lume, ele au sporit reputatia de ferocitate a orcelor.

Abia in 1964, comportamentul acestor mamifere a putut fi perceput mai corect, iar vechile pareri au inceput sa se destrame. Totul a pornit de la capturarea, la 16 iulie 1964, prin harponare, a unei orce. Animalul a supravietuit si a fost transportat intr-o incinta amenajata in Golful Vancouver. Dupa ce a refuzat sa manance, timp de 57 de zile, orca, un mascul de 4.60 m cantarind 1000 kg, a acceptat brusc hrana, si vreme de 86 de zile a putut sa fie studiata. Experimentatorii au fost uimiti de comportamentul bland al animalului, de inteligenta si de colavorarea lui cu omul. Din pacate, apele poluate ale golfului au pus capat vietii acestui uimitor animal. A doua experienta de acest fel s-a desfasurat in iunie 1965, la acvariul marin din Seattle, tot cu un mascul, mult mai mare de data aceasta – 6.55 m si 3500 kg. capturat cu plasele de catre pescari, in aceleasi locuri ca si primul animal, adica pe coasta Columbiei Britanice, el si-a cucerit foarte repede ingrijitorii si cercetatorii prim comportamentul deosebit de pasnic. Aceste prime doua contacte directe ale omului cu orca au scos in evidenta calitati cu totul necunoscute pana atunci. S-a descoperit astfel ca orca se obisnuieste usor cu captivitatea, invata cu deosebit usurinta, accepta apropierea omului, fata de care manifesta chiar atasament. Inteligenta sa a facut ca incercarile de dresaj sa duca la rezultate absolut remarcabile.

Au fost intreprinse, de asemenea, cercetari asupra grupurilor de orci in libertate, fiind urmarite modalitatile de comunicare, comportamentul lor social, si s-a constatat cu surprindere, ca fiecare individ poseda caractere unice prin care se deosebeste de congenerii sai. Monstrul sangeros de altadata, teroarea oceanelor, a devenit acum obiectiv de studiu pasionat si atractia principala a marilor acvarii marine din Los Angeles, Miami sau San Diego. Alexandru Marinescu

Addthis