Salata de Nil si Zambila de apa - doua plante care cresc vazand cu ochii

Salata de Nil (Pistia stratiotes) si Zambila de apa (Eichornia crassipes) sunt doua plante care provin din zonele tropicale si subtropicale, care au ajuns in tara noastra pe calea schimbului de material biologic dintre gradinile botanice, fiind semnalate la Cluj inca din anul 1918, iar la Bucuresti din 1960. Multa vreme, plantele respective au fost admirate doar pentru frumusetea lor. Pana intr-o zi, cand ele au fost luate in studiu de cercetatori de la Institutul de stiinte biologice din Bucuresti, care cautau sa identifice noi materii prime ca sursa de energie. Colectivul respectiv, condus de Marioara Godeanu, de la Laboratorul de biomasa-fotosinteza-evolutionism, testand noua specii de plante, din tara si exotice, a constatat ca, dintre toate, Salata de Nil si Zambila de apa cresc cel mai repede, daca li se asigura doua conditii: ape cu o incarcatura organica cuprinsa intre 20 – 10.000 mg la litru si temperaturi cuprinse intre 5ºC si 39C la apa si 45ºC la aer. In aceste limite, cele doua plante produc zilnic 5-8 tone de masa vegetala la hectar, timp de 150 zile pe an, in conditii naturale si 365 de zile pe an, in sera.

Prima calitate a celor doua plante este ca depolueaza apele orasenesti uzate, cele reziduale din complexele zootehnice, din lacurile neutilizate, din bratele moarte de rauri si din Dunare.  Ele sunt capabile sa reduca cu 40% incarcatura organica a apelor si cu 20-30% azotul si fosforul. Totodata, absorb din atmosfera o cantitate imensa de bioxid de carbon si elaboreaza, in schimb, oxigenul atat de necesar vietii.

In cazul in care nu provin din ape poluate cu substante toxice, pe care au capacitatea de a le acumula, cele doua plante pot fi utilizate in furajarea animalelor (ca supliment de masa verde, insilozate sau ca extract proteic in amestec cu nutreturile combinate), pentru sucuri si pigmenti alimentari. Biomasa de Pistia si Eichornia, ca si a altor plante, poate genera, prin fermentatie anaeroba, biogaz.

Unii considera un impediment faptul ca substanta uscata din plantele respective reprezinta doar 9%, iar apa 91%, netinand seama de faptul ca apa respectiva nu este simpla ca cea de la robinet, ci un complex nutritiv, care stimuleaza, la animale, procesele vitale la nivel intestinal. Problema trebuie privita in intregul ei, luandu-se in calcul totalitatea elementelor ce exista atat in substanta uscata, cat si in aceasta asa-zisa apa, respectiv 30-40% proteine (calculate la substanta uscata) si nenumaratele microelemente, aminoacizi, prigmenti clorofilieni. Si, lucru deosebit de important, mai trebuie avuta in vedere capacitatea de crestere iesita din comun a celor doua plante: la o productie de 5 tone/ha/zi, rezulta 750 tone de masa verde la hectar, care contine intre 20-27 tone proteina bruta.